duminică, 10 martie 2013
-1-
ŞARPELE DE APĂ
de Paul Sârbu
Nu trecuse nici o jumătate de ceas şi Sinicăi începură să i se încleşteze dinţii de durere. Speriată, şopti la urechea soacră-si , Darca, destul de tare, încât o auziră toţi ceilalţi:
- Nasc.
Taras , barcagiul, trase cu lehamite un gât de spirt:
- Aici ?!...
Femeia simţi o ruptură în vintre. Sub picioarele ei, în luntre , se făcuse o baltă. Tremurând de durere şi ruşine, icni scurt:
- Nu mai pot!
- Doamne , nu ne lăsa! Se rugă soacră-sa.
În pântecul şalupei, motorul păcănea cu un uruit surd, implacabil.
Vântul se trezi. Spirale de catran rupeau vârfurile uscate de stuf, rămase de anul trecut, amestecându-le cu cele verzi, din primăvara asta. Valurile, ca nişte pârghii de metal, creşteau zgâlţâind barca; spuma apei se aduna tot mai multă pe la maluri. Solzii reci, albaştrii – întunecaţi ai apei se încolăceau, zvâcnind în urma bărcii, şuierând ca un şarpe de apă care le pândea orice mişcare. Furtuna îşi arăta colţii şi sâsâia cu limbi otrăvite. Taras mai înghiţi o dată din „ Cernobâlul” lui puturos, apoi se aplecă la urechea lipoveanului :
- Semn rău! Îmi vine să-i dau brânci în apă! S-a împlinit anul de când vârtejul l-a înghiţit pe Chiciuc în adâncul Ghiolului Nebun. Cam la vremea asta îşi cere dreptul…
- Gurrra! Mârâi nevastă-sa, Ivanca.
Era o lipoveancă uriaşă, bălană şi pistruiată, cu ochii albaştrii şi mari cât ai unei vaci, şi şoldurile late cât sidelca. Bărbatu-său o privi într-o dungă. Ştia că nu e de glumit cu ea când i se înroşeşte şi i se lăţeşte rădăcina nasului. Atunci , fugea din calea ei cât era el de bărbat. În astfel de cazuri, Ivanca lua comanda:
- Ce staţi ca nişte momâi! ? Întindeţi pe fundul lotcii pături, prosoape, zdrenţe, ce aveţi şi aprindeţi felinarul acela, că se-ntunecă! Bărbaţii să treacă
-2-
la prova! Puteţi bea până vă ia dracu’! Dar să nu prind pe vreunul că se uită, că-l trăsnesc de se duce bâldâbâc în apă! Şi acolo, ştiţi voi cine vă aşteaptă!
Călătorii îşi făcură cruce. Bătrânul lipovean aprinse felinarul şi-l agăţă într-un cui, la mijlocul micului catarg. Prin sticla afumată ce se legăna în furtună, lumina pâlpâia scurtă şi roşie ca o lingură de sânge ce se zbătea gata să se verse.
Cu o zvâcnitură, Ivanca smulse fusta Sinicăi, apoi o aşeză pe mistoc, încercând să-i desfacă picioarele şi să i le proptească în crivace.
- Doamne, ia-mă! Gemu tânăra femeie, căutând să se acopere cu mâinile.
- Opriţi barca! se pomeni vorbind Darca! S-o ducem pe un plaur uscat, să nască acolo!
- Nu ! hotărî Ivanca. Înainte, spre Sulina! Trebuie să ajungem cât mai repede la spital! Nu se ştie ce se poate întâmpla!
- Darca apucă de un picior al Sinicăi, iar pe celălalt îi porunci Domnicăi să-l ţină. Aceasta, fată de şaisprezece ani, tremura ca varga:
- Să nu se rupă ceva în ea, mătuşă!
- Nu se rupe! strigă Taras. Intră ca paiul şi iese ca maiul! Ca mâine îţi vine şi ţie rândul, mânzo!
Ivanca nu-l mai luă în seamă. Pentru femeia ce se căznea să nască, încropise un pat din tot ce găsise. Sinica ,având privirea în gol, acum vorbea aiurea, acum începea să geamă, plângându-şi singură de milă:
- Mamăăă! Ce-oi fi căutând eu aici, în mijlocul bălţilor?!
- Lasă, fata mamei! o - ncurajă Ivanca, lasă, Sinico! Asta e soarta noastră! Mai bine zi bogdaproste că nu eşti singură! Acum eşti hahluşkă de-a noastră ! Nu eşti străină! Nu te lăsăm!...
Barca tăia mai departe valurile, care foşgăiau ţinându-se după ei ca nişte reptile cu cranii de apă ce se zdrobeau îmbăloşate de trestia de pe margini. Printr-o fereastră de nori se vedea luna ca un ochi holbat, hipnotic, ieşit din ape.
Taras mai sorbi o dată şi spuse cu alean:
- Parcă e vie luna în seara asta! Mare cât o burtă de femeie, cine dracu o fi lăsat-o şi pe - asta borţoasă?!...
- Hai sictir ! îl repezi Ivanca.
Sinica se chinuia mai departe pe fundul lotcii:
- Daţi setcile astea mai încolo că nu pot să mă întind !
-3-
Luară braţul de plase pescăreşti şi-l aruncară la pupa.
Luna sau poate ochiul fosforic al unei gadine clipea din când în când din valuri ; gheare de apă se întind după ei. Licuririle acestea rele puteau fi
semne de moarte. Toţi auziseră de existenţa unui mare şarpe ce ieşea din smârcuri şi cerea suflet de om în fiecare an. Unii spuneau că l-au şi văzut. După alţii era doar un coşmar pe care –l trăiau pescarii, uneori în grup.
Felinarul se clătina, şfichiuit de vânt, gata să fie smuls din cui, parcă de un duh.
Văicărelile Darcăi fură tăiate de glasul Ivancăi :
- Ajunge cu smiorcăiala ! Lasă-te jos şi aşteaptă să apuci copilul de cap!
Darca îşi întinse mâinile cu degetele răşchirate, gata să prindă ca-ntr-un cleşte capul noului născut, iar Ivanca puse mâinile ei late pe pântecul Sinicăi, gata să apese :
- Acum împinge ! Screme-te!
Femeia începu să se zbuciume, cuprinsă de munci, apoi icni o dată scurt, făcându-i pe toţi să privească spre cuibul tainic de unde aşteptau să apară puiul de om. După câteva clipe Darca spuse:
- I-a ieşit capul !
Lipoveanul cel bătrân desprinse felinarul şi-l puse chiar între picioarele Sinicăi. Se vedea capul fătului ieşit afară cam de o palmă , cu spume sângerii, care i se scurgeau pe gât. Domnica lăsă totul baltă şi fugi la prova , ascunzându-şi faţa. Taras, care nu putea părăsi cârma, lungise gâtul, cu sticla de spirt într-o mână. Cui îi mai păsa că bătrânul se holbează? Femeia era la capătul puterilor; broboane de sudoare îi curgeau pe obraji; părea vlăguită.
Din nou Ivanca îşi apăsă mâinile pe pântecul ei :
- Nu te da bătută! Eu împing, tu screme-te! Acu’!
De data asta copilul lunecă cu uşurinţă în mâinile Darcăi, care-şi ţinea degetele ca o plasă deasă, de năvod. Apoi cu copilul în braţe, se ridică, atât cât o lăsa buricul netăiat.
Sinica zăcea leşinată. Lipoveanul cel bătrân se ridică şi spuse:
-E băiat !Hahol de-al nostru ! Pescar ! Să trăiască!
-Dar de ce nu scânceşte ? se sperie Darca .Trebuia să ţipe!Nu vedeţi că nici nu respiră ? Să-l ştergem la gură şi la nas,că se astupă !
-4-
Ivanca începu să şteargă copilul cu basmaua ei de la gât .Dar acesta atârna în mâna ei ,ca o bucată de carne vânătă,neînsufleţită ,cu gura ca un cearcăn .Îl apucă de picioare şi , ţinându-l cu capul în jos ,îl lovi de mai multe ori încet ,peste spate . Degeaba ! Picură doar puţin sânge şi spuma musti pe micul trup încremenit .
-E mort ! ţipă ascuţit, în noapte, Domnica .
Se priviră neajutoraţi la lumina felinarului care pâlpâia nehotărât .
Împietriră .
Să fi fost bietul copil încă o jertfă plătită duhurilor care stăpâneau smârcurile ? În apropierea petelor sângerii pe care le arunca felinarul , ca pe nişte răni ale valurilor ,se simţea un tremur greu, apăsător ca o primejdie care-i împresură şi care le ceru o viaţă să-i cruţe pe ceilalţi .
Venise ceasul .
Un vârtej plumburiu se inela prin stufărişuri , spicuri reci şi ascuţiţi ca nişte colţi se înfigeau în faţa celor din luntre , valurile plesneau barcazul , ai fi zis că spuma lor era chiar balele din gura unui balaur care îşi cere drepturile . Poveştile locului ,transmise din gură-n gură ,despre un mare şarpe de apă mâncător de oameni , reveniră vii, în mintea celor din barcă .Prin puterea lui diavolească şarpele stăpânea din timpuri străvechi locurile . Cu mult în urmă , se spune că ,cei care trăiau pe atunci au încercat să-l ucidă , ieşind cu toţii, cu suliţe , harpoane , coase. Degeaba ! Apoi au dat foc nesfârşitelor stufărişuri ale bălţilor .Zadarnic. A urmat secetă şi o boală de dalac ,care a secerat jumătate din oameni şi aproape toate animalele .Ca să cadă la învoială , un trimis al oamenilor din Deltă a promis că vor da câte o victimă din sat, în toţi anii ce vor urma. Şi construind o colibă în cele mai neumblate smârcuri , spune legenda, au trimis-o acolo pe cea mai frumoasă fată din sat să-i fie nevastă. Numai atunci şerpele cel mare s-a lăsat înduplecat , a adunat norii şi a scuipat peste lume ploaie . Pe atunci oamenii respectau înţelegerea cu şarpele apelor , dar în zilele noastre nimeni nu mai păzeşte învoiala şi acesta le aduce aminte , alegându-şi singur câte o victimă . Tot din vechime se ştie că şarpele nici nu poate fi ucis şi nici nu are moarte ca toate târâtoarele , deoarece sufletul lui se află ascuns într-unul din vulturii codalbi ai Deltei , şi chiar de-ar ghici careva taina răpunerii lui , toţi ceilalţi şerpi de apă l-ar răzbuna pe împăratul lor , muşcându-i pe cei care ar îndrăzni să încalce cuvântul dat de strămoşi .
Toate acestea erau, desigur, poveşti de adormit copii. Oamenii nu mai credeau pe de-a-ntregul. Dar în anumite momente , mai ales când câte un
-5-
pescar pierea , coşmarul acestei gadine revenea mai înfricoşător decât dacă le-ar fi ieşit în cale un şarpe adevărat .
Căci, cu acesta te mai puteai lupta, dar unul plăsmuit în mintea lor e de neînvins !
Nori negri se învârtoşau tot mai deşi ,înghiţind astrele .Doar micul felinar , ce pâlpâia neîncetat , îi mai lega de această lume . Vântul părea dezlănţuit : ameninţa să răstoarne barcazul . Dintr-un colţ al cerului ochiul fosforic,hipnotic,al lunii mai clipi o dată , hulpav, apoi se închise .Toţi îşi amintiră de păcatele lor .
Şi dacă într-adevăr cineva trebuia să plătească ? Poate copilul ! Abia acum înţelegeau legea cea veche .Pruncul era suflet curat ,deci jertfa cea mai potrivită ! Cine ştie ce alte nenorociri vor urma –dacă nu vor împăca duhul necruţător , respectând învoiala .
- Să-l aruncăm în apă! Dacă vrem să scăpăm cu toţi! Spuse Taras cu jumătate de gură.
Atunci se trezi Sinica din leşin , de parcă auzise . Ea era o „venetică” –habar n-avea de vreun duh rău al apelor . Strigă :
-Copilul! Daţi-mi copilul!Vocea ei tăie întunericul , trezindu-i şi pe ceilalţi din teama care-i împietrea , readucându-le minţile care zburaseră cu sute de ani în urmă .Dar primul care-şi reveni de-a binelea fu bătrânul lipovean .Agăţând felinarul de catarg ,luă sticla de spirt din mâna lui Taras şi începu să toarne pe spatele micului trup ,care se afla încă în mâna Ivancăi .După câteva clipe auziră un ţipăt ascuţit şi destul de puternic pentru un trup atât de micuţ .Începură să chiuie şi să bată din palme :
Slavă Domnului !
Încrederea încolţi din nou în inimile oamenilor. Gadina borî înapoi o parte din stelele înghiţite şi valurile începură să se lumineze ici şi acolo. Şarpele de apă scuipase din gâtlej totodată şi viaţa pe care ar fi voit s-o înghită. Parcă îşi lepădase pielea demonică ,parcă se luminase .Îi iertase oare pe cei din luntre ? Oricum , aceştia se închinară . În această zarvă Sinica nu încetase să strige cu braţele întinse :
-Copilul !Daţi-mi copilul! Nu-l ţineţi aşa, în frig !Daţi-mi o cârpă, o flanelă ,ceva,să-l învelim,că se-mbolnăveşte !Dar cine sta să o asculte ?! Soacră-sa ridica pruncul şi îl cobora ca pe un trofeu , în chiotele tuturora .
-Lăsaţi copilul ! Mi-l omorâţi ! Nebunilor !Sunteţi beţi !ţipa Sinica mai tare ca toţi, ţinându-şi cu o mână buricul netăiat .
-6-
În cele din urmă Darca înfăşură copiulul într-o broboadă şi i-l dădu să-l ţină . Apoi luară cu toţii câte o gură zdravănă de băutură , dându-i şi lehuzei ca să se întremeze Le mai trebuia însă , ceva cu care să-i lege buricul . Din păcate nimeni nu era pregătit pentru asta . Tot lipoveanul cel bătrân găsi soluţia :
-Îi legăm buricul , tot cu buricul ! Îi fac un nod pescăresc de nu-l mai desface nici dracu’ !
Mai trase o duşcă şi se puse pe treabă .După ce termină ,zise cu mândrie :
Meserie ! Acum îmi trebuie un cuţit , o custură , un tărpan , ce-o fi, să-l şi tăiem ! Da’ mai repede !
-Mi-am uitat lada cu scule ! zise barcagiul . Dacă m-aţi luat cu zorul …Şi sticlele astea sunt făcute din plastic –nici nu poţi să iei un ciob ! Mai căutaţi voi , trebuie să aveţi ceva prin genţi !
Domnica avea la ea o trusă de machiaj , cu forfecuţe , pile şi cuţitaşe , dar preferă să tacă , de frică să nu se întâmple „ceva rău” şi să nu cadă vina pe ea . Ivanca îşi pierduse briceagul prin setci , şi cum dracu’ să-l mai găseşti acum , la lumina chioară a felinarului , ce trăgea să moară , clipind , bălăngănindu-se . În timp ce bărbaţii căutau , Sinica îi dădu soacră-si copilul să-l ţină , iar ea încercă să rupă buricul cu unghiile , cât mai aproape de burtă şi mai departe de copil , ca să nu-i facă vreun rău .
-Îl rup eu –cu dinţii ! …se trezi spunând bătrânul lipovean , înveselit de spirt .
-Cu dinţii ?!...se înfurie Ivanca , tu nici dinţi nu mai ai ! Ţi s-a urcat băutura la cap ?!
Între timp , după ce reuşi să rupă pe jumătate buricul , Sinica smuci cu putere şi se pomeni cu parte din placentă în mână.
-Ai rupt casa copilului , toanto ! o certă Darca . Tu nu ştii că aici trăieşte al doilea suflet al copilului şi că trebuie păstrată cu grijă , îngropată la temelia casei , ferită de descântece , farmece şi de vrăji ? Ai rupt viaţa copilului , năroado ! O să aibă o soartă rea !
Simţi iar o sfârşeală şi Sinica se lăsă pe spate , moale ca o cârpă .Ivanca o acoperi cu o pătură , căci sângerarea sacadată , ca o spumă roşie se porni năvalnic . Ivanca îi trase două palme ca să-şi revină , dar lehuza dădu ochii peste cap . Din nou le veniră gânduri ciudate , spaime vechi . Oare şarpele de apă chiar îi iertase ? sau renunţase la prunc în schimbul vieţii femeii ?
-7-
-Poate că este timpul ca de acum încolo să-i ducem pe plaurul cel mare din mlaştini câte o vacă sau alt animal ! Să nu mai ceară suflet de om ! Iar dacă nu se va învoi –aducem nişte popi , să-l blesteme ! Până când o să ne mai fie frică de el ?! spuse Ivanca
-Se văd luminile Sulinei ! Suntem salvaţi ! strigă barcagiul . Mai bine luaţi câte o gură de spirt ,să prindeţi curaj !
Bătrânul îşi muie deştele în spirt şi i le băgă lehuzei în ochi ,ca s-o trezească la viaţă . Şi, într-adevăr , de usturime ,Sinica icni şi-şi reveni din leşin .
Barcazul trecu în viteză pe lângă un pod îngust ,de metal .Taras opri motorul lăsând barca să lunece. Acostă lângă două mari cargoboturi , izbindu-se de roţile de cauciuc care protejau bordajul .
Femeile urcară primele pe mal , ducând lehuza pe braţe . Darca venea din urmă cu copilul , mormăind rugăciuni .Domnica fugise înainte ca să cheme brancardierii . Aceştia apărură imediat alergând, o puseră pe Sinica pe targă şi porniră în grabă cu ea şi cu noul născut , la spital. Ivanca se-ntoarse la barcă răsuflând uşurată :
Acu’ e rândul nostru ! oftă ea . Băi , Taras , morcov murat , ia dă sticla aia încoace !
Şi , împreună cu Darca şi Domnica , dându-şi capetele pe spate , sorbiră zdravăn , după care se luară de gât şi începură să chiuie , învârtindu-se într-o horă isterică , tremurându-şi ţâţele şi şoldurile fără ruşine . Când se mai opriră să răsufle , Ivanca adăugă :
-O să răzbim prin toate relele ! O să facem copii cu cine-om nimeri –nu cu mortăciunile alea de lângă barcă (făcând semn cu capetele către Taras şi bătrân , care le înjurară!). Şi n-o să ne temem nici de lume , nici de dracu’ , nici de blestematul de şarpe de apă ,care nu mai are nici o putere asupra noastră !
Începură din nou să cânte şi să joace ,unduindu-şi şoldurile , fără să le pese de trecători. Şi , în limba lor haholească răsună atunci, în noapte , un vechi cântec de dragoste :
-8-
Ivanca, te, Ivanca,
Rubaşka veşevanka,
Oboie me liubeles,
Oboie me huliales,
Oboie molodi me !...
După ce se sărutară ,îşi luară bagajele în spinare şi, tot mai dansând singure , se pierdură în noapte . Rămaseră pe chei doar Taras şi bătrânul lipovean :
-Turbatele astea te omoară , dacă nu le saturi ! spuse barcagiul .
Da’ bine că n-a-ntins dracu’ copita la mine-n barcă ! Mi s-ar fi dus vestea că mi-e lotca blestemată ! Nimeni n-ar mai fi urcat în ea !
Celălalt privi-ntr-o doară solzii violacei ai Dunării, care părea într-adevăr un balaur obosit , detronat din mintea localnicilor :
-Să fi fost toate astea doar o întâmplare ? se-ntrebă el clătinând din cap .Sau vreun semn ? Altădată oamenii ar fi crezut că acest copil s-a născut sub ocrotirea şarpelui care-i va da puteri să răzbească în viaţă . Oare ce soartă o să aibă noul născut ? Oricum , nu trebuiau să blesteme duhul apelor
Chiar în acea clipă un fulger despică cerul , făcându-i să tacă ! Apoi , bătrânul îşi continuă monologul :
- Dar dacă o avea o viaţă plină de necazuri ? Hm! Da’ de unde dracu’ , Doamne iartă-mă , să ştim noi ?! Ia , mai bine dă fuga , Taras, şi mai adu o sticlă , că noaptea e lungă şi rămânem fără băutură .
ŞARPELE DE APĂ
de Paul Sârbu
Nu trecuse nici o jumătate de ceas şi Sinicăi începură să i se încleşteze dinţii de durere. Speriată, şopti la urechea soacră-si , Darca, destul de tare, încât o auziră toţi ceilalţi:
- Nasc.
Taras , barcagiul, trase cu lehamite un gât de spirt:
- Aici ?!...
Femeia simţi o ruptură în vintre. Sub picioarele ei, în luntre , se făcuse o baltă. Tremurând de durere şi ruşine, icni scurt:
- Nu mai pot!
- Doamne , nu ne lăsa! Se rugă soacră-sa.
În pântecul şalupei, motorul păcănea cu un uruit surd, implacabil.
Vântul se trezi. Spirale de catran rupeau vârfurile uscate de stuf, rămase de anul trecut, amestecându-le cu cele verzi, din primăvara asta. Valurile, ca nişte pârghii de metal, creşteau zgâlţâind barca; spuma apei se aduna tot mai multă pe la maluri. Solzii reci, albaştrii – întunecaţi ai apei se încolăceau, zvâcnind în urma bărcii, şuierând ca un şarpe de apă care le pândea orice mişcare. Furtuna îşi arăta colţii şi sâsâia cu limbi otrăvite. Taras mai înghiţi o dată din „ Cernobâlul” lui puturos, apoi se aplecă la urechea lipoveanului :
- Semn rău! Îmi vine să-i dau brânci în apă! S-a împlinit anul de când vârtejul l-a înghiţit pe Chiciuc în adâncul Ghiolului Nebun. Cam la vremea asta îşi cere dreptul…
- Gurrra! Mârâi nevastă-sa, Ivanca.
Era o lipoveancă uriaşă, bălană şi pistruiată, cu ochii albaştrii şi mari cât ai unei vaci, şi şoldurile late cât sidelca. Bărbatu-său o privi într-o dungă. Ştia că nu e de glumit cu ea când i se înroşeşte şi i se lăţeşte rădăcina nasului. Atunci , fugea din calea ei cât era el de bărbat. În astfel de cazuri, Ivanca lua comanda:
- Ce staţi ca nişte momâi! ? Întindeţi pe fundul lotcii pături, prosoape, zdrenţe, ce aveţi şi aprindeţi felinarul acela, că se-ntunecă! Bărbaţii să treacă
-2-
la prova! Puteţi bea până vă ia dracu’! Dar să nu prind pe vreunul că se uită, că-l trăsnesc de se duce bâldâbâc în apă! Şi acolo, ştiţi voi cine vă aşteaptă!
Călătorii îşi făcură cruce. Bătrânul lipovean aprinse felinarul şi-l agăţă într-un cui, la mijlocul micului catarg. Prin sticla afumată ce se legăna în furtună, lumina pâlpâia scurtă şi roşie ca o lingură de sânge ce se zbătea gata să se verse.
Cu o zvâcnitură, Ivanca smulse fusta Sinicăi, apoi o aşeză pe mistoc, încercând să-i desfacă picioarele şi să i le proptească în crivace.
- Doamne, ia-mă! Gemu tânăra femeie, căutând să se acopere cu mâinile.
- Opriţi barca! se pomeni vorbind Darca! S-o ducem pe un plaur uscat, să nască acolo!
- Nu ! hotărî Ivanca. Înainte, spre Sulina! Trebuie să ajungem cât mai repede la spital! Nu se ştie ce se poate întâmpla!
- Darca apucă de un picior al Sinicăi, iar pe celălalt îi porunci Domnicăi să-l ţină. Aceasta, fată de şaisprezece ani, tremura ca varga:
- Să nu se rupă ceva în ea, mătuşă!
- Nu se rupe! strigă Taras. Intră ca paiul şi iese ca maiul! Ca mâine îţi vine şi ţie rândul, mânzo!
Ivanca nu-l mai luă în seamă. Pentru femeia ce se căznea să nască, încropise un pat din tot ce găsise. Sinica ,având privirea în gol, acum vorbea aiurea, acum începea să geamă, plângându-şi singură de milă:
- Mamăăă! Ce-oi fi căutând eu aici, în mijlocul bălţilor?!
- Lasă, fata mamei! o - ncurajă Ivanca, lasă, Sinico! Asta e soarta noastră! Mai bine zi bogdaproste că nu eşti singură! Acum eşti hahluşkă de-a noastră ! Nu eşti străină! Nu te lăsăm!...
Barca tăia mai departe valurile, care foşgăiau ţinându-se după ei ca nişte reptile cu cranii de apă ce se zdrobeau îmbăloşate de trestia de pe margini. Printr-o fereastră de nori se vedea luna ca un ochi holbat, hipnotic, ieşit din ape.
Taras mai sorbi o dată şi spuse cu alean:
- Parcă e vie luna în seara asta! Mare cât o burtă de femeie, cine dracu o fi lăsat-o şi pe - asta borţoasă?!...
- Hai sictir ! îl repezi Ivanca.
Sinica se chinuia mai departe pe fundul lotcii:
- Daţi setcile astea mai încolo că nu pot să mă întind !
-3-
Luară braţul de plase pescăreşti şi-l aruncară la pupa.
Luna sau poate ochiul fosforic al unei gadine clipea din când în când din valuri ; gheare de apă se întind după ei. Licuririle acestea rele puteau fi
semne de moarte. Toţi auziseră de existenţa unui mare şarpe ce ieşea din smârcuri şi cerea suflet de om în fiecare an. Unii spuneau că l-au şi văzut. După alţii era doar un coşmar pe care –l trăiau pescarii, uneori în grup.
Felinarul se clătina, şfichiuit de vânt, gata să fie smuls din cui, parcă de un duh.
Văicărelile Darcăi fură tăiate de glasul Ivancăi :
- Ajunge cu smiorcăiala ! Lasă-te jos şi aşteaptă să apuci copilul de cap!
Darca îşi întinse mâinile cu degetele răşchirate, gata să prindă ca-ntr-un cleşte capul noului născut, iar Ivanca puse mâinile ei late pe pântecul Sinicăi, gata să apese :
- Acum împinge ! Screme-te!
Femeia începu să se zbuciume, cuprinsă de munci, apoi icni o dată scurt, făcându-i pe toţi să privească spre cuibul tainic de unde aşteptau să apară puiul de om. După câteva clipe Darca spuse:
- I-a ieşit capul !
Lipoveanul cel bătrân desprinse felinarul şi-l puse chiar între picioarele Sinicăi. Se vedea capul fătului ieşit afară cam de o palmă , cu spume sângerii, care i se scurgeau pe gât. Domnica lăsă totul baltă şi fugi la prova , ascunzându-şi faţa. Taras, care nu putea părăsi cârma, lungise gâtul, cu sticla de spirt într-o mână. Cui îi mai păsa că bătrânul se holbează? Femeia era la capătul puterilor; broboane de sudoare îi curgeau pe obraji; părea vlăguită.
Din nou Ivanca îşi apăsă mâinile pe pântecul ei :
- Nu te da bătută! Eu împing, tu screme-te! Acu’!
De data asta copilul lunecă cu uşurinţă în mâinile Darcăi, care-şi ţinea degetele ca o plasă deasă, de năvod. Apoi cu copilul în braţe, se ridică, atât cât o lăsa buricul netăiat.
Sinica zăcea leşinată. Lipoveanul cel bătrân se ridică şi spuse:
-E băiat !Hahol de-al nostru ! Pescar ! Să trăiască!
-Dar de ce nu scânceşte ? se sperie Darca .Trebuia să ţipe!Nu vedeţi că nici nu respiră ? Să-l ştergem la gură şi la nas,că se astupă !
-4-
Ivanca începu să şteargă copilul cu basmaua ei de la gât .Dar acesta atârna în mâna ei ,ca o bucată de carne vânătă,neînsufleţită ,cu gura ca un cearcăn .Îl apucă de picioare şi , ţinându-l cu capul în jos ,îl lovi de mai multe ori încet ,peste spate . Degeaba ! Picură doar puţin sânge şi spuma musti pe micul trup încremenit .
-E mort ! ţipă ascuţit, în noapte, Domnica .
Se priviră neajutoraţi la lumina felinarului care pâlpâia nehotărât .
Împietriră .
Să fi fost bietul copil încă o jertfă plătită duhurilor care stăpâneau smârcurile ? În apropierea petelor sângerii pe care le arunca felinarul , ca pe nişte răni ale valurilor ,se simţea un tremur greu, apăsător ca o primejdie care-i împresură şi care le ceru o viaţă să-i cruţe pe ceilalţi .
Venise ceasul .
Un vârtej plumburiu se inela prin stufărişuri , spicuri reci şi ascuţiţi ca nişte colţi se înfigeau în faţa celor din luntre , valurile plesneau barcazul , ai fi zis că spuma lor era chiar balele din gura unui balaur care îşi cere drepturile . Poveştile locului ,transmise din gură-n gură ,despre un mare şarpe de apă mâncător de oameni , reveniră vii, în mintea celor din barcă .Prin puterea lui diavolească şarpele stăpânea din timpuri străvechi locurile . Cu mult în urmă , se spune că ,cei care trăiau pe atunci au încercat să-l ucidă , ieşind cu toţii, cu suliţe , harpoane , coase. Degeaba ! Apoi au dat foc nesfârşitelor stufărişuri ale bălţilor .Zadarnic. A urmat secetă şi o boală de dalac ,care a secerat jumătate din oameni şi aproape toate animalele .Ca să cadă la învoială , un trimis al oamenilor din Deltă a promis că vor da câte o victimă din sat, în toţi anii ce vor urma. Şi construind o colibă în cele mai neumblate smârcuri , spune legenda, au trimis-o acolo pe cea mai frumoasă fată din sat să-i fie nevastă. Numai atunci şerpele cel mare s-a lăsat înduplecat , a adunat norii şi a scuipat peste lume ploaie . Pe atunci oamenii respectau înţelegerea cu şarpele apelor , dar în zilele noastre nimeni nu mai păzeşte învoiala şi acesta le aduce aminte , alegându-şi singur câte o victimă . Tot din vechime se ştie că şarpele nici nu poate fi ucis şi nici nu are moarte ca toate târâtoarele , deoarece sufletul lui se află ascuns într-unul din vulturii codalbi ai Deltei , şi chiar de-ar ghici careva taina răpunerii lui , toţi ceilalţi şerpi de apă l-ar răzbuna pe împăratul lor , muşcându-i pe cei care ar îndrăzni să încalce cuvântul dat de strămoşi .
Toate acestea erau, desigur, poveşti de adormit copii. Oamenii nu mai credeau pe de-a-ntregul. Dar în anumite momente , mai ales când câte un
-5-
pescar pierea , coşmarul acestei gadine revenea mai înfricoşător decât dacă le-ar fi ieşit în cale un şarpe adevărat .
Căci, cu acesta te mai puteai lupta, dar unul plăsmuit în mintea lor e de neînvins !
Nori negri se învârtoşau tot mai deşi ,înghiţind astrele .Doar micul felinar , ce pâlpâia neîncetat , îi mai lega de această lume . Vântul părea dezlănţuit : ameninţa să răstoarne barcazul . Dintr-un colţ al cerului ochiul fosforic,hipnotic,al lunii mai clipi o dată , hulpav, apoi se închise .Toţi îşi amintiră de păcatele lor .
Şi dacă într-adevăr cineva trebuia să plătească ? Poate copilul ! Abia acum înţelegeau legea cea veche .Pruncul era suflet curat ,deci jertfa cea mai potrivită ! Cine ştie ce alte nenorociri vor urma –dacă nu vor împăca duhul necruţător , respectând învoiala .
- Să-l aruncăm în apă! Dacă vrem să scăpăm cu toţi! Spuse Taras cu jumătate de gură.
Atunci se trezi Sinica din leşin , de parcă auzise . Ea era o „venetică” –habar n-avea de vreun duh rău al apelor . Strigă :
-Copilul! Daţi-mi copilul!Vocea ei tăie întunericul , trezindu-i şi pe ceilalţi din teama care-i împietrea , readucându-le minţile care zburaseră cu sute de ani în urmă .Dar primul care-şi reveni de-a binelea fu bătrânul lipovean .Agăţând felinarul de catarg ,luă sticla de spirt din mâna lui Taras şi începu să toarne pe spatele micului trup ,care se afla încă în mâna Ivancăi .După câteva clipe auziră un ţipăt ascuţit şi destul de puternic pentru un trup atât de micuţ .Începură să chiuie şi să bată din palme :
Slavă Domnului !
Încrederea încolţi din nou în inimile oamenilor. Gadina borî înapoi o parte din stelele înghiţite şi valurile începură să se lumineze ici şi acolo. Şarpele de apă scuipase din gâtlej totodată şi viaţa pe care ar fi voit s-o înghită. Parcă îşi lepădase pielea demonică ,parcă se luminase .Îi iertase oare pe cei din luntre ? Oricum , aceştia se închinară . În această zarvă Sinica nu încetase să strige cu braţele întinse :
-Copilul !Daţi-mi copilul! Nu-l ţineţi aşa, în frig !Daţi-mi o cârpă, o flanelă ,ceva,să-l învelim,că se-mbolnăveşte !Dar cine sta să o asculte ?! Soacră-sa ridica pruncul şi îl cobora ca pe un trofeu , în chiotele tuturora .
-Lăsaţi copilul ! Mi-l omorâţi ! Nebunilor !Sunteţi beţi !ţipa Sinica mai tare ca toţi, ţinându-şi cu o mână buricul netăiat .
-6-
În cele din urmă Darca înfăşură copiulul într-o broboadă şi i-l dădu să-l ţină . Apoi luară cu toţii câte o gură zdravănă de băutură , dându-i şi lehuzei ca să se întremeze Le mai trebuia însă , ceva cu care să-i lege buricul . Din păcate nimeni nu era pregătit pentru asta . Tot lipoveanul cel bătrân găsi soluţia :
-Îi legăm buricul , tot cu buricul ! Îi fac un nod pescăresc de nu-l mai desface nici dracu’ !
Mai trase o duşcă şi se puse pe treabă .După ce termină ,zise cu mândrie :
Meserie ! Acum îmi trebuie un cuţit , o custură , un tărpan , ce-o fi, să-l şi tăiem ! Da’ mai repede !
-Mi-am uitat lada cu scule ! zise barcagiul . Dacă m-aţi luat cu zorul …Şi sticlele astea sunt făcute din plastic –nici nu poţi să iei un ciob ! Mai căutaţi voi , trebuie să aveţi ceva prin genţi !
Domnica avea la ea o trusă de machiaj , cu forfecuţe , pile şi cuţitaşe , dar preferă să tacă , de frică să nu se întâmple „ceva rău” şi să nu cadă vina pe ea . Ivanca îşi pierduse briceagul prin setci , şi cum dracu’ să-l mai găseşti acum , la lumina chioară a felinarului , ce trăgea să moară , clipind , bălăngănindu-se . În timp ce bărbaţii căutau , Sinica îi dădu soacră-si copilul să-l ţină , iar ea încercă să rupă buricul cu unghiile , cât mai aproape de burtă şi mai departe de copil , ca să nu-i facă vreun rău .
-Îl rup eu –cu dinţii ! …se trezi spunând bătrânul lipovean , înveselit de spirt .
-Cu dinţii ?!...se înfurie Ivanca , tu nici dinţi nu mai ai ! Ţi s-a urcat băutura la cap ?!
Între timp , după ce reuşi să rupă pe jumătate buricul , Sinica smuci cu putere şi se pomeni cu parte din placentă în mână.
-Ai rupt casa copilului , toanto ! o certă Darca . Tu nu ştii că aici trăieşte al doilea suflet al copilului şi că trebuie păstrată cu grijă , îngropată la temelia casei , ferită de descântece , farmece şi de vrăji ? Ai rupt viaţa copilului , năroado ! O să aibă o soartă rea !
Simţi iar o sfârşeală şi Sinica se lăsă pe spate , moale ca o cârpă .Ivanca o acoperi cu o pătură , căci sângerarea sacadată , ca o spumă roşie se porni năvalnic . Ivanca îi trase două palme ca să-şi revină , dar lehuza dădu ochii peste cap . Din nou le veniră gânduri ciudate , spaime vechi . Oare şarpele de apă chiar îi iertase ? sau renunţase la prunc în schimbul vieţii femeii ?
-7-
-Poate că este timpul ca de acum încolo să-i ducem pe plaurul cel mare din mlaştini câte o vacă sau alt animal ! Să nu mai ceară suflet de om ! Iar dacă nu se va învoi –aducem nişte popi , să-l blesteme ! Până când o să ne mai fie frică de el ?! spuse Ivanca
-Se văd luminile Sulinei ! Suntem salvaţi ! strigă barcagiul . Mai bine luaţi câte o gură de spirt ,să prindeţi curaj !
Bătrânul îşi muie deştele în spirt şi i le băgă lehuzei în ochi ,ca s-o trezească la viaţă . Şi, într-adevăr , de usturime ,Sinica icni şi-şi reveni din leşin .
Barcazul trecu în viteză pe lângă un pod îngust ,de metal .Taras opri motorul lăsând barca să lunece. Acostă lângă două mari cargoboturi , izbindu-se de roţile de cauciuc care protejau bordajul .
Femeile urcară primele pe mal , ducând lehuza pe braţe . Darca venea din urmă cu copilul , mormăind rugăciuni .Domnica fugise înainte ca să cheme brancardierii . Aceştia apărură imediat alergând, o puseră pe Sinica pe targă şi porniră în grabă cu ea şi cu noul născut , la spital. Ivanca se-ntoarse la barcă răsuflând uşurată :
Acu’ e rândul nostru ! oftă ea . Băi , Taras , morcov murat , ia dă sticla aia încoace !
Şi , împreună cu Darca şi Domnica , dându-şi capetele pe spate , sorbiră zdravăn , după care se luară de gât şi începură să chiuie , învârtindu-se într-o horă isterică , tremurându-şi ţâţele şi şoldurile fără ruşine . Când se mai opriră să răsufle , Ivanca adăugă :
-O să răzbim prin toate relele ! O să facem copii cu cine-om nimeri –nu cu mortăciunile alea de lângă barcă (făcând semn cu capetele către Taras şi bătrân , care le înjurară!). Şi n-o să ne temem nici de lume , nici de dracu’ , nici de blestematul de şarpe de apă ,care nu mai are nici o putere asupra noastră !
Începură din nou să cânte şi să joace ,unduindu-şi şoldurile , fără să le pese de trecători. Şi , în limba lor haholească răsună atunci, în noapte , un vechi cântec de dragoste :
-8-
Ivanca, te, Ivanca,
Rubaşka veşevanka,
Oboie me liubeles,
Oboie me huliales,
Oboie molodi me !...
După ce se sărutară ,îşi luară bagajele în spinare şi, tot mai dansând singure , se pierdură în noapte . Rămaseră pe chei doar Taras şi bătrânul lipovean :
-Turbatele astea te omoară , dacă nu le saturi ! spuse barcagiul .
Da’ bine că n-a-ntins dracu’ copita la mine-n barcă ! Mi s-ar fi dus vestea că mi-e lotca blestemată ! Nimeni n-ar mai fi urcat în ea !
Celălalt privi-ntr-o doară solzii violacei ai Dunării, care părea într-adevăr un balaur obosit , detronat din mintea localnicilor :
-Să fi fost toate astea doar o întâmplare ? se-ntrebă el clătinând din cap .Sau vreun semn ? Altădată oamenii ar fi crezut că acest copil s-a născut sub ocrotirea şarpelui care-i va da puteri să răzbească în viaţă . Oare ce soartă o să aibă noul născut ? Oricum , nu trebuiau să blesteme duhul apelor
Chiar în acea clipă un fulger despică cerul , făcându-i să tacă ! Apoi , bătrânul îşi continuă monologul :
- Dar dacă o avea o viaţă plină de necazuri ? Hm! Da’ de unde dracu’ , Doamne iartă-mă , să ştim noi ?! Ia , mai bine dă fuga , Taras, şi mai adu o sticlă , că noaptea e lungă şi rămânem fără băutură .
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu