duminică, 10 martie 2013
– Interviu cu învăţătorul şi scriitorul Paul Sârbu, din Letea, Delta Dunării –
– Stimate domnule Paul Sârbu, vă rugăm să vă prezentaţi cititorilor interviului nostru.
– Cărţi publicate: „Poeme”, Ed. Macarie, 1994, cu o prefaţă de Cezar Ivănescu , „Poeme alese” , Ed. Macarie, 1996, prefaţa de Gheorghe Tomozei, ,,Povestiri din Delta Dunării”, Ed. Eminescu, 1997, texte pentru coperta a IV-a de Mircea Sântimbreanu şi Fănuş Neagu, ,,Moartea în Deltă” (povestiri), Ed. Ex Ponto, 2002, ,,Samka” (roman), Ed. Criterion Publishing, 2003, ,,Dincolo de lume” (roman), Ed. Ex Ponto, 2008. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea.
– Se mai simte astăzi în viaţa cotidiană a satului că oamenii locului sunt de origine slavă, se mai vorbeşte în familii ucraineana sau dialectul hahol, mai transmite această limbă generaţia în vârstă celor tineri, există în familii tradiţii şi obiceiuri specifice sau se merge puternic spre românizarea acestora?
– Aş fi preferat să nu-mi puneţi această întrebare, de teamă ca răspunsul meu să nu supere cititorii acestei etnii, dragă mie. Aş zice că şi în familia mea curge sânge ucrainean, întrucât soţia mea e pe jumătate hahluşcă. Dintotdeauna am considerat că orice cultură, a oricărei etnii, trebuie păstrată şi conservată, deoarece îmbogăţeşte cultura naţională. Nu ştiu cum va fi fost pe vremea propagandei comuniste prin anii 50, dar în ultimele decenii, nu mi s-a părut ca ,,românizarea” să fi fost forţată… A fost firească, naturală, încadrându-se în cursul şi evoluţia istoriei şi a limbii. La ultimele recensăminte, aproape toţi locuitorii s-au declarat români. Copiii şi părinţii nu mai vorbesc ucraineana, doar bunicii ... (şi străbunicii din groapă…). În anul 2001, eu am făcut o încercare disperată de a înfiinţa predarea limbii materne în şcoală. Aşa că timp de vreo trei săptămâni, cu o îndârjire demnă de această cauză nobilă, împreună cu o doamnă educatoare, am bătut în porţile oamenilor, rugându-i să semneze adeziunile. Am fost gonit şi umilit de multe ori de la porţile acestor oameni. Până la urmă, au cedat nervos, căci nu mai scăpau de noi, şi au semnat. Din păcate, încercarea a eşuat lamentabil, doamna profesoară de ucraineană, care făcuse şcoala prin Basarabia, fiind în vârstă şi bolnavă, venea rar la ore şi, atunci, elevii dădeau bir cu fugiţii, astfel că eu nu-i mai lăsam nici în pauze să iasă, ca să nu chiulească de la limba maternă: după ce ieşeam eu de la ore, intra imediat doamna. În următorii ani, de trei ori, toţi părinţii au semnat că nu mai vor să se predea limba maternă. Argumentele lor ar fi că nu există decât un liceu în limba ucraineană, dacă nu mă înşel, prin Sighetul Marmaţiei, că elevii nu au viitor, că un examen în plus la limba maternă nu este dorit etc. Au rămas însă câteva vestigii ale tradiţiilor ucrainene, cum ar fi: mersul cu vecera de Crăciun, pe rit vechi,
Duhul Samka, specific culuturii ucrainene, căruia eu i-am dat alte valenţe (în credinţa populară, Samka chinuie femeile gravide ori la naştere şi face ca pruncii să se nască gheboşi, bolnavi de samcă, la mine, Samka, de pildă, duhul se poate transforma într-un vârtej roşu, distructiv, ca un protest anticomunist, îndreptat împotriva terorii roşii din lagărul de exterminare politică de la Periprava, din Deltă).
– Aţi fost premiat de Filiala Dobrogea a USR, apreciat de critică, prezentat (eu însumi am scris despre romanul ,,Samka” în ,,Bucovina literară”). Aceasta pe de o parte. Pe de alta, lucrând câţiva ani la Şcoala cu Clasele I-VIII din C. A. Rosetti ca profesor de limba română, am cunoştinţă în general de viaţa oamenilor din Deltă şi în special de viaţa ucrainenilor/haholilor din Letea şi a ruşilor lipoveni din Sfiştofca şi Periprava. De aceea, nu am putut să nu remarc influenţa lor puternică în creaţia dv. Nu cumva, tocmai realitatea Deltei, care este inconfundabilă, vă determină să creaţi opere originale?
– Întrebarea dvs. include şi răspunsul. Este evident că obiceiurile şi cultura ucrainene, modul de viaţă al localnicilor, mi-au marcat prozele. Spaţiul literar al Deltei nu a fost explorat de un trăitor în aceste locuri, ci doar de scriitori aflaţi în tranzit, ca turişti. Eu am schimbat optica, desfiinţând clişeele de ,,zonă paradis” etc., scoţând la iveală o lume sufocată într-un mediu închis, izolat, o lume sălbatică, aprigă, bântuită de crime, duhuri, alcoolism, de oameni larvari şi pierduţi, fără ca măcar să întrezărească o speranţă, o lume de suflete chinuite. Într-o altă zonă geografică, unde densitatea de scriitori care şi-au legat numele de acele locuri era mare, ar fi fost mult mai greu să-mi găsesc un stil original. Practic, nimeni nu a făcut o radiografie literară internă, ca trăitor al vieţii din Deltă, până la mine, iar eu am ,,marcat teritoriul ”, găsind acest spaţiu, geografic şi literar, virgin, fiind un norocos, în acest sens.
– Cum vi se par locuitorii Letei, cum este această comunitate de ucraineni/haholi în comparaţie cu ceilalţi locuitori ai comunei C.A. Rosetti?
– Aş zice că oamenii, în viaţa de zi cu zi, m-au adoptat demult în comunitate şi sunt considerat de-al lor, acesta fiind şi satul natal al copiilor mei. Nu am avut un regim preferenţial: dacă mi s-a jupuit vaca, au păţit-o şi alţii… Dar, zeci de ani, oamenii mi-au spus Paulică, Pavlo, Pavel. Am fost ajutat în momentele grele ale vie-ţii, uneori lovit, ca toată lumea. Mă simt dator faţă de aceşti oameni în mijlocul cărora s-a scurs şi viaţa mea, fac totul pentru şcoală, de curând am colaborat cu TVR, s-au strâns nişte fonduri şi se lucrează la reabilitarea şcolii, la înfiinţarea unei clase de informatică şi a unei săli de sport, copiii pleacă în tabără gratuită … Patru elevi din Letea sunt la facultate... Puţini, în general nu localnici, ci ,,intermediari”, s-au simţit atinşi în interesele lor, atunci când am scris nişte proze despre braconieri, ameninţându-mi familia. Dar au trecut şi acele timpuri, acum e bine… Problema e că mulţi nu fac diferenţa între ficţiune şi real, între literatură şi viaţă, confundându-le…
Oamenii, în aceste timpuri grele, se luptă cu supravieţuirea. Cel puţin pe aici, asistăm la crepusculul unei minunate etnii, de oameni viteji în luptă şi lacomi de gospodari pe la casele lor. Această etnie este deschisă şi dispusă autodizolvării, globalizării, din păcate; pierderea pe viitor a identităţii ei culturale e previzibilă, spre deosebire de alte etnii, care sunt închise sau semideschise, mai conservatoare.
– Ştiu că vă place mult Taras Şevcenko, aveţi o ediţie din opera lui Şevcenco, moştenită de la tatăl dvs., inclusiv îl pomeniţi în romanul ,,Samka”, în care afirmaţi că fondatorii satului Letea cântau adesea diferite cântece pe versurile lui, atât la necaz, cât şi la bucurie. În fiecare an, în martie, m-aţi sprijinit activ în evocarea marelui Cobzar al poporului ucrainean, în şcolile comunei.
– Lui Taras Şevcenko i s-ar potrivi versurile lui Coşbuc: ,,Sunt suflet din sufletul neamului meu /Şi-i cânt bucuria şi-amarul”. Este expresia totală a spiritului ucrainean. Un şerb, un plugar, un om înfometat, un servitor, un ,,cazacioc” bătut şi umilit, un haidamac, un iubitor de învăţătură, de poezie şi pictură, un mare visător de libertate, un suflet răscumpărat cu două mii cinci sute de ruble, un student revoltat, un surghiunit, un martir naţional al poporului său – i s-au purtat osemintele în glorie şi în plânset naţional –, un poet de geniu, simplu şi adânc, ce mişcă acele mecanisme fundamentale ale inimii, idolatrizat, în rând cu icoanele şi cu Dumnezeu. Orice ucrainean se regăseşte în Taras Şevcenko cu ceva. Pe bună dreptate, ucrainenii urcă treptele mausoleului lui în genunchi, plângând cu pietate şi evlavie, chiar la noi, la Letea, portretul geniului naţional şi universal ucrainean a fost aşezat, cu o evlavie mistică, între două icoane, aşa cum l-am sărbătorit ! Dar Taras Şevcenko aparţine naţiunii universale numite Poezie. Nu aparţine numai ucrainenilor!
– Ce proiecte literare aveţi?
– Este evident că scrisul este un blestem şi cel ce a pornit pe acest drum nu se mai poate opri decât ,,la marele popas / de din-colo de astre”, cum ar spune un poet. Nu pot să dezvălui prea multe, dar oricum lucrez la un roman cu titlul provizoriu ,,Grindul liliecilor” , care începe cu inundaţia unui sat care se transformă într-o mlaştină, cu o invazie de lilieci, sfârşindu-se cu seceta şi plecarea chiropterelor. În paralel, lucruri mai mici, am terminat o povestire care va apărea în următorul număr al revistei ,,Origini –Romanian roots” şi mai trudesc la partea a patra a ciclului de poeme de dragoste ,,Nopţile Deltei”. Atât cât am timp de la Dumnezeul românilor şi al ucrainenilor, cât sunt ferit de necazurile şi muncile zilnice, nu fac altceva decât să scriu şi să citesc, timpul fiind cel mai preţios dar al omului pe pământ.
– În încheiere, stimate coleg de breaslă, ţin să vă spun că v-am apreciat şi apreciez mult faptul că, român, munciţi de decenii într-un sat izolat de ucraineni, că depuneţi eforturi colosale pentru ridicarea nivelului de cultură al acestora, încercând, în acelaşi timp, să sădiţi în tânăra generaţie iubirea de limba maternă. Rar asemenea oameni. Sinceră admiraţie pentru activitatea didactică şi pentru cea scriitoricească. Sănatate şi succes în ambele domenii!
– Aceiaşi admiraţie o am şi eu pentru Vichentie Nicolaiciuc: om cu două inimi, una română şi alta ucraineană, care se sacrifică, venind în inima Deltei, în izolare, să înveţe copiii. Îl aşteptăm şi la toamnă! Acest rege Lear, singur într-o ţara fără supuşi, căci confraţii ucraineni, din Deltă cel puţin, nu-l sprijină cu nimic, refuză prin semnătură limba maternă, se declară români la recensământ, nu vin la sărbătorirea geniului lor naţional, nici ei şi nici autorităţile locale. În această ţară pustie, un utopic, cu un dor neîmpăcat, cu un gol în suflet, aleargă, vorbeşte cu oamenii, împarte invitaţii, face ore de limba ucraineană cu acordul meu, în cadrul orarului meu, dar elevii nu reuşesc să îngaime în limba lui Taras Şevcenko nici măcar o poezie, deşi în română ştiu multe poezii ale Cobzarului. Şi totuşi, acest ,,frumos nebun al marilor pustiuri”, ca să parafrazez un confrate scriitor, se luptă de unul singur, încearcă să ,,reînvieze” tradiţiile şi obiceiurile cele vechi, ale foştilor cazaci zaporojeni. Cheamă reprezentanţi ai ambasadei Ucrainei, cheamă formaţii din Ucraina, dar este refuzat oficial şi politicos, fraţii lui ucraineni răspunzând în scris că ,,sunt prezenţi numai cu sufletul la Zilele Şevcenko”, pe care noi, într-un cadru restrâns, câţiva profesori şi câţiva elevi, îl comemorăm, realmente cu lacrimi în ochi. Probabil că Vichentie Nicolaiciuc nu va reuşi să reînvie ceea ce este mort, nu va reuşi să transforme apusul acestei etnii în răsăritul ei, dar rămân aceşti oameni romantici, utopici, care aleargă cu un dor nestins după un trecut pierdut, care nu se mai întoarce! Să le dăm totuşi o speranţă, o şansă... Deşi, eu, unul, nu mai cred în minuni şi, cu nesfârşită tristeţe, repet, asistăm la crepusculul celei mai frumoase dintre etnii, înghiţite de globalizare, de cursul firesc al istoriei şi limbii...
Prof. VICHENTIE NICOLAICIUC
Iunie 2009
– Stimate domnule Paul Sârbu, vă rugăm să vă prezentaţi cititorilor interviului nostru.
– Cărţi publicate: „Poeme”, Ed. Macarie, 1994, cu o prefaţă de Cezar Ivănescu , „Poeme alese” , Ed. Macarie, 1996, prefaţa de Gheorghe Tomozei, ,,Povestiri din Delta Dunării”, Ed. Eminescu, 1997, texte pentru coperta a IV-a de Mircea Sântimbreanu şi Fănuş Neagu, ,,Moartea în Deltă” (povestiri), Ed. Ex Ponto, 2002, ,,Samka” (roman), Ed. Criterion Publishing, 2003, ,,Dincolo de lume” (roman), Ed. Ex Ponto, 2008. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea.
– Se mai simte astăzi în viaţa cotidiană a satului că oamenii locului sunt de origine slavă, se mai vorbeşte în familii ucraineana sau dialectul hahol, mai transmite această limbă generaţia în vârstă celor tineri, există în familii tradiţii şi obiceiuri specifice sau se merge puternic spre românizarea acestora?
– Aş fi preferat să nu-mi puneţi această întrebare, de teamă ca răspunsul meu să nu supere cititorii acestei etnii, dragă mie. Aş zice că şi în familia mea curge sânge ucrainean, întrucât soţia mea e pe jumătate hahluşcă. Dintotdeauna am considerat că orice cultură, a oricărei etnii, trebuie păstrată şi conservată, deoarece îmbogăţeşte cultura naţională. Nu ştiu cum va fi fost pe vremea propagandei comuniste prin anii 50, dar în ultimele decenii, nu mi s-a părut ca ,,românizarea” să fi fost forţată… A fost firească, naturală, încadrându-se în cursul şi evoluţia istoriei şi a limbii. La ultimele recensăminte, aproape toţi locuitorii s-au declarat români. Copiii şi părinţii nu mai vorbesc ucraineana, doar bunicii ... (şi străbunicii din groapă…). În anul 2001, eu am făcut o încercare disperată de a înfiinţa predarea limbii materne în şcoală. Aşa că timp de vreo trei săptămâni, cu o îndârjire demnă de această cauză nobilă, împreună cu o doamnă educatoare, am bătut în porţile oamenilor, rugându-i să semneze adeziunile. Am fost gonit şi umilit de multe ori de la porţile acestor oameni. Până la urmă, au cedat nervos, căci nu mai scăpau de noi, şi au semnat. Din păcate, încercarea a eşuat lamentabil, doamna profesoară de ucraineană, care făcuse şcoala prin Basarabia, fiind în vârstă şi bolnavă, venea rar la ore şi, atunci, elevii dădeau bir cu fugiţii, astfel că eu nu-i mai lăsam nici în pauze să iasă, ca să nu chiulească de la limba maternă: după ce ieşeam eu de la ore, intra imediat doamna. În următorii ani, de trei ori, toţi părinţii au semnat că nu mai vor să se predea limba maternă. Argumentele lor ar fi că nu există decât un liceu în limba ucraineană, dacă nu mă înşel, prin Sighetul Marmaţiei, că elevii nu au viitor, că un examen în plus la limba maternă nu este dorit etc. Au rămas însă câteva vestigii ale tradiţiilor ucrainene, cum ar fi: mersul cu vecera de Crăciun, pe rit vechi,
Duhul Samka, specific culuturii ucrainene, căruia eu i-am dat alte valenţe (în credinţa populară, Samka chinuie femeile gravide ori la naştere şi face ca pruncii să se nască gheboşi, bolnavi de samcă, la mine, Samka, de pildă, duhul se poate transforma într-un vârtej roşu, distructiv, ca un protest anticomunist, îndreptat împotriva terorii roşii din lagărul de exterminare politică de la Periprava, din Deltă).
– Aţi fost premiat de Filiala Dobrogea a USR, apreciat de critică, prezentat (eu însumi am scris despre romanul ,,Samka” în ,,Bucovina literară”). Aceasta pe de o parte. Pe de alta, lucrând câţiva ani la Şcoala cu Clasele I-VIII din C. A. Rosetti ca profesor de limba română, am cunoştinţă în general de viaţa oamenilor din Deltă şi în special de viaţa ucrainenilor/haholilor din Letea şi a ruşilor lipoveni din Sfiştofca şi Periprava. De aceea, nu am putut să nu remarc influenţa lor puternică în creaţia dv. Nu cumva, tocmai realitatea Deltei, care este inconfundabilă, vă determină să creaţi opere originale?
– Întrebarea dvs. include şi răspunsul. Este evident că obiceiurile şi cultura ucrainene, modul de viaţă al localnicilor, mi-au marcat prozele. Spaţiul literar al Deltei nu a fost explorat de un trăitor în aceste locuri, ci doar de scriitori aflaţi în tranzit, ca turişti. Eu am schimbat optica, desfiinţând clişeele de ,,zonă paradis” etc., scoţând la iveală o lume sufocată într-un mediu închis, izolat, o lume sălbatică, aprigă, bântuită de crime, duhuri, alcoolism, de oameni larvari şi pierduţi, fără ca măcar să întrezărească o speranţă, o lume de suflete chinuite. Într-o altă zonă geografică, unde densitatea de scriitori care şi-au legat numele de acele locuri era mare, ar fi fost mult mai greu să-mi găsesc un stil original. Practic, nimeni nu a făcut o radiografie literară internă, ca trăitor al vieţii din Deltă, până la mine, iar eu am ,,marcat teritoriul ”, găsind acest spaţiu, geografic şi literar, virgin, fiind un norocos, în acest sens.
– Cum vi se par locuitorii Letei, cum este această comunitate de ucraineni/haholi în comparaţie cu ceilalţi locuitori ai comunei C.A. Rosetti?
– Aş zice că oamenii, în viaţa de zi cu zi, m-au adoptat demult în comunitate şi sunt considerat de-al lor, acesta fiind şi satul natal al copiilor mei. Nu am avut un regim preferenţial: dacă mi s-a jupuit vaca, au păţit-o şi alţii… Dar, zeci de ani, oamenii mi-au spus Paulică, Pavlo, Pavel. Am fost ajutat în momentele grele ale vie-ţii, uneori lovit, ca toată lumea. Mă simt dator faţă de aceşti oameni în mijlocul cărora s-a scurs şi viaţa mea, fac totul pentru şcoală, de curând am colaborat cu TVR, s-au strâns nişte fonduri şi se lucrează la reabilitarea şcolii, la înfiinţarea unei clase de informatică şi a unei săli de sport, copiii pleacă în tabără gratuită … Patru elevi din Letea sunt la facultate... Puţini, în general nu localnici, ci ,,intermediari”, s-au simţit atinşi în interesele lor, atunci când am scris nişte proze despre braconieri, ameninţându-mi familia. Dar au trecut şi acele timpuri, acum e bine… Problema e că mulţi nu fac diferenţa între ficţiune şi real, între literatură şi viaţă, confundându-le…
Oamenii, în aceste timpuri grele, se luptă cu supravieţuirea. Cel puţin pe aici, asistăm la crepusculul unei minunate etnii, de oameni viteji în luptă şi lacomi de gospodari pe la casele lor. Această etnie este deschisă şi dispusă autodizolvării, globalizării, din păcate; pierderea pe viitor a identităţii ei culturale e previzibilă, spre deosebire de alte etnii, care sunt închise sau semideschise, mai conservatoare.
– Ştiu că vă place mult Taras Şevcenko, aveţi o ediţie din opera lui Şevcenco, moştenită de la tatăl dvs., inclusiv îl pomeniţi în romanul ,,Samka”, în care afirmaţi că fondatorii satului Letea cântau adesea diferite cântece pe versurile lui, atât la necaz, cât şi la bucurie. În fiecare an, în martie, m-aţi sprijinit activ în evocarea marelui Cobzar al poporului ucrainean, în şcolile comunei.
– Lui Taras Şevcenko i s-ar potrivi versurile lui Coşbuc: ,,Sunt suflet din sufletul neamului meu /Şi-i cânt bucuria şi-amarul”. Este expresia totală a spiritului ucrainean. Un şerb, un plugar, un om înfometat, un servitor, un ,,cazacioc” bătut şi umilit, un haidamac, un iubitor de învăţătură, de poezie şi pictură, un mare visător de libertate, un suflet răscumpărat cu două mii cinci sute de ruble, un student revoltat, un surghiunit, un martir naţional al poporului său – i s-au purtat osemintele în glorie şi în plânset naţional –, un poet de geniu, simplu şi adânc, ce mişcă acele mecanisme fundamentale ale inimii, idolatrizat, în rând cu icoanele şi cu Dumnezeu. Orice ucrainean se regăseşte în Taras Şevcenko cu ceva. Pe bună dreptate, ucrainenii urcă treptele mausoleului lui în genunchi, plângând cu pietate şi evlavie, chiar la noi, la Letea, portretul geniului naţional şi universal ucrainean a fost aşezat, cu o evlavie mistică, între două icoane, aşa cum l-am sărbătorit ! Dar Taras Şevcenko aparţine naţiunii universale numite Poezie. Nu aparţine numai ucrainenilor!
– Ce proiecte literare aveţi?
– Este evident că scrisul este un blestem şi cel ce a pornit pe acest drum nu se mai poate opri decât ,,la marele popas / de din-colo de astre”, cum ar spune un poet. Nu pot să dezvălui prea multe, dar oricum lucrez la un roman cu titlul provizoriu ,,Grindul liliecilor” , care începe cu inundaţia unui sat care se transformă într-o mlaştină, cu o invazie de lilieci, sfârşindu-se cu seceta şi plecarea chiropterelor. În paralel, lucruri mai mici, am terminat o povestire care va apărea în următorul număr al revistei ,,Origini –Romanian roots” şi mai trudesc la partea a patra a ciclului de poeme de dragoste ,,Nopţile Deltei”. Atât cât am timp de la Dumnezeul românilor şi al ucrainenilor, cât sunt ferit de necazurile şi muncile zilnice, nu fac altceva decât să scriu şi să citesc, timpul fiind cel mai preţios dar al omului pe pământ.
– În încheiere, stimate coleg de breaslă, ţin să vă spun că v-am apreciat şi apreciez mult faptul că, român, munciţi de decenii într-un sat izolat de ucraineni, că depuneţi eforturi colosale pentru ridicarea nivelului de cultură al acestora, încercând, în acelaşi timp, să sădiţi în tânăra generaţie iubirea de limba maternă. Rar asemenea oameni. Sinceră admiraţie pentru activitatea didactică şi pentru cea scriitoricească. Sănatate şi succes în ambele domenii!
– Aceiaşi admiraţie o am şi eu pentru Vichentie Nicolaiciuc: om cu două inimi, una română şi alta ucraineană, care se sacrifică, venind în inima Deltei, în izolare, să înveţe copiii. Îl aşteptăm şi la toamnă! Acest rege Lear, singur într-o ţara fără supuşi, căci confraţii ucraineni, din Deltă cel puţin, nu-l sprijină cu nimic, refuză prin semnătură limba maternă, se declară români la recensământ, nu vin la sărbătorirea geniului lor naţional, nici ei şi nici autorităţile locale. În această ţară pustie, un utopic, cu un dor neîmpăcat, cu un gol în suflet, aleargă, vorbeşte cu oamenii, împarte invitaţii, face ore de limba ucraineană cu acordul meu, în cadrul orarului meu, dar elevii nu reuşesc să îngaime în limba lui Taras Şevcenko nici măcar o poezie, deşi în română ştiu multe poezii ale Cobzarului. Şi totuşi, acest ,,frumos nebun al marilor pustiuri”, ca să parafrazez un confrate scriitor, se luptă de unul singur, încearcă să ,,reînvieze” tradiţiile şi obiceiurile cele vechi, ale foştilor cazaci zaporojeni. Cheamă reprezentanţi ai ambasadei Ucrainei, cheamă formaţii din Ucraina, dar este refuzat oficial şi politicos, fraţii lui ucraineni răspunzând în scris că ,,sunt prezenţi numai cu sufletul la Zilele Şevcenko”, pe care noi, într-un cadru restrâns, câţiva profesori şi câţiva elevi, îl comemorăm, realmente cu lacrimi în ochi. Probabil că Vichentie Nicolaiciuc nu va reuşi să reînvie ceea ce este mort, nu va reuşi să transforme apusul acestei etnii în răsăritul ei, dar rămân aceşti oameni romantici, utopici, care aleargă cu un dor nestins după un trecut pierdut, care nu se mai întoarce! Să le dăm totuşi o speranţă, o şansă... Deşi, eu, unul, nu mai cred în minuni şi, cu nesfârşită tristeţe, repet, asistăm la crepusculul celei mai frumoase dintre etnii, înghiţite de globalizare, de cursul firesc al istoriei şi limbii...
Prof. VICHENTIE NICOLAICIUC
Iunie 2009
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu