Paul Sarbu - Scriitor

– Interviu cu învăţătorul şi scriitorul Paul Sârbu, din Letea, Delta Dunării –
– Stimate domnule Paul Sârbu, vă rugăm să vă prezentaţi cititorilor interviului nostru.
– Cărţi publicate: „Poeme”, Ed. Macarie, 1994, cu o prefaţă de Cezar Ivănescu , „Poeme alese” , Ed. Macarie, 1996, prefaţa de Gheorghe Tomozei, ,,Povestiri din Delta Dunării”, Ed. Eminescu, 1997, texte pentru coperta a IV-a de Mircea Sântimbreanu şi Fănuş Neagu, ,,Moartea în Deltă” (povestiri), Ed. Ex Ponto, 2002, ,,Samka” (roman), Ed. Criterion Publishing, 2003, ,,Dincolo de lume” (roman), Ed. Ex Ponto, 2008. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea.

– Se mai simte astăzi în viaţa cotidiană a satului că oamenii locului sunt de origine slavă, se mai vorbeşte în familii ucraineana sau dialectul hahol, mai transmite această limbă generaţia în vârstă celor tineri, există în familii tradiţii şi obiceiuri specifice sau se merge puternic spre românizarea acestora?
– Aş fi preferat să nu-mi puneţi această întrebare, de teamă ca răspunsul meu să nu supere cititorii acestei etnii, dragă mie. Aş zice că şi în familia mea curge sânge ucrainean, întrucât soţia mea e pe jumătate hahluşcă. Dintotdeauna am considerat că orice cultură, a oricărei etnii, trebuie păstrată şi conservată, deoarece îmbogăţeşte cultura naţională. Nu ştiu cum va fi fost pe vremea propagandei comuniste prin anii 50, dar în ultimele decenii, nu mi s-a părut ca ,,românizarea” să fi fost forţată… A fost firească, naturală, încadrându-se în cursul şi evoluţia istoriei şi a limbii. La ultimele recensăminte, aproape toţi locuitorii s-au declarat români. Copiii şi părinţii nu mai vorbesc ucraineana, doar bunicii ... (şi străbunicii din groapă…). În anul 2001, eu am făcut o încercare disperată de a înfiinţa predarea limbii materne în şcoală. Aşa că timp de vreo trei săptămâni, cu o îndârjire demnă de această cauză nobilă, împreună cu o doamnă educatoare, am bătut în porţile oamenilor, rugându-i să semneze adeziunile. Am fost gonit şi umilit de multe ori de la porţile acestor oameni. Până la urmă, au cedat nervos, căci nu mai scăpau de noi, şi au semnat. Din păcate, încercarea a eşuat lamentabil, doamna profesoară de ucraineană, care făcuse şcoala prin Basarabia, fiind în vârstă şi bolnavă, venea rar la ore şi, atunci, elevii dădeau bir cu fugiţii, astfel că eu nu-i mai lăsam nici în pauze să iasă, ca să nu chiulească de la limba maternă: după ce ieşeam eu de la ore, intra imediat doamna. În următorii ani, de trei ori, toţi părinţii au semnat că nu mai vor să se predea limba maternă. Argumentele lor ar fi că nu există decât un liceu în limba ucraineană, dacă nu mă înşel, prin Sighetul Marmaţiei, că elevii nu au viitor, că un examen în plus la limba maternă nu este dorit etc. Au rămas însă câteva vestigii ale tradiţiilor ucrainene, cum ar fi: mersul cu vecera de Crăciun, pe rit vechi,
Duhul Samka, specific culuturii ucrainene, căruia eu i-am dat alte valenţe (în credinţa populară, Samka chinuie femeile gravide ori la naştere şi face ca pruncii să se nască gheboşi, bolnavi de samcă, la mine, Samka, de pildă, duhul se poate transforma într-un vârtej roşu, distructiv, ca un protest anticomunist, îndreptat împotriva terorii roşii din lagărul de exterminare politică de la Periprava, din Deltă).
– Aţi fost premiat de Filiala Dobrogea a USR, apreciat de critică, prezentat (eu însumi am scris despre romanul ,,Samka” în ,,Bucovina literară”). Aceasta pe de o parte. Pe de alta, lucrând câţiva ani la Şcoala cu Clasele I-VIII din C. A. Rosetti ca profesor de limba română, am cunoştinţă în general de viaţa oamenilor din Deltă şi în special de viaţa ucrainenilor/haholilor din Letea şi a ruşilor lipoveni din Sfiştofca şi Periprava. De aceea, nu am putut să nu remarc influenţa lor puternică în creaţia dv. Nu cumva, tocmai realitatea Deltei, care este inconfundabilă, vă determină să creaţi opere originale?
– Întrebarea dvs. include şi răspunsul. Este evident că obiceiurile şi cultura ucrainene, modul de viaţă al localnicilor, mi-au marcat prozele. Spaţiul literar al Deltei nu a fost explorat de un trăitor în aceste locuri, ci doar de scriitori aflaţi în tranzit, ca turişti. Eu am schimbat optica, desfiinţând clişeele de ,,zonă paradis” etc., scoţând la iveală o lume sufocată într-un mediu închis, izolat, o lume sălbatică, aprigă, bântuită de crime, duhuri, alcoolism, de oameni larvari şi pierduţi, fără ca măcar să întrezărească o speranţă, o lume de suflete chinuite. Într-o altă zonă geografică, unde densitatea de scriitori care şi-au legat numele de acele locuri era mare, ar fi fost mult mai greu să-mi găsesc un stil original. Practic, nimeni nu a făcut o radiografie literară internă, ca trăitor al vieţii din Deltă, până la mine, iar eu am ,,marcat teritoriul ”, găsind acest spaţiu, geografic şi literar, virgin, fiind un norocos, în acest sens.
– Cum vi se par locuitorii Letei, cum este această comunitate de ucraineni/haholi în comparaţie cu ceilalţi locuitori ai comunei C.A. Rosetti?
– Aş zice că oamenii, în viaţa de zi cu zi, m-au adoptat demult în comunitate şi sunt considerat de-al lor, acesta fiind şi satul natal al copiilor mei. Nu am avut un regim preferenţial: dacă mi s-a jupuit vaca, au păţit-o şi alţii… Dar, zeci de ani, oamenii mi-au spus Paulică, Pavlo, Pavel. Am fost ajutat în momentele grele ale vie-ţii, uneori lovit, ca toată lumea. Mă simt dator faţă de aceşti oameni în mijlocul cărora s-a scurs şi viaţa mea, fac totul pentru şcoală, de curând am colaborat cu TVR, s-au strâns nişte fonduri şi se lucrează la reabilitarea şcolii, la înfiinţarea unei clase de informatică şi a unei săli de sport, copiii pleacă în tabără gratuită … Patru elevi din Letea sunt la facultate... Puţini, în general nu localnici, ci ,,intermediari”, s-au simţit atinşi în interesele lor, atunci când am scris nişte proze despre braconieri, ameninţându-mi familia. Dar au trecut şi acele timpuri, acum e bine… Problema e că mulţi nu fac diferenţa între ficţiune şi real, între literatură şi viaţă, confundându-le…
Oamenii, în aceste timpuri grele, se luptă cu supravieţuirea. Cel puţin pe aici, asistăm la crepusculul unei minunate etnii, de oameni viteji în luptă şi lacomi de gospodari pe la casele lor. Această etnie este deschisă şi dispusă autodizolvării, globalizării, din păcate; pierderea pe viitor a identităţii ei culturale e previzibilă, spre deosebire de alte etnii, care sunt închise sau semideschise, mai conservatoare.
– Ştiu că vă place mult Taras Şevcenko, aveţi o ediţie din opera lui Şevcenco, moştenită de la tatăl dvs., inclusiv îl pomeniţi în romanul ,,Samka”, în care afirmaţi că fondatorii satului Letea cântau adesea diferite cântece pe versurile lui, atât la necaz, cât şi la bucurie. În fiecare an, în martie, m-aţi sprijinit activ în evocarea marelui Cobzar al poporului ucrainean, în şcolile comunei.
– Lui Taras Şevcenko i s-ar potrivi versurile lui Coşbuc: ,,Sunt suflet din sufletul neamului meu /Şi-i cânt bucuria şi-amarul”. Este expresia totală a spiritului ucrainean. Un şerb, un plugar, un om înfometat, un servitor, un ,,cazacioc” bătut şi umilit, un haidamac, un iubitor de învăţătură, de poezie şi pictură, un mare visător de libertate, un suflet răscumpărat cu două mii cinci sute de ruble, un student revoltat, un surghiunit, un martir naţional al poporului său – i s-au purtat osemintele în glorie şi în plânset naţional –, un poet de geniu, simplu şi adânc, ce mişcă acele mecanisme fundamentale ale inimii, idolatrizat, în rând cu icoanele şi cu Dumnezeu. Orice ucrainean se regăseşte în Taras Şevcenko cu ceva. Pe bună dreptate, ucrainenii urcă treptele mausoleului lui în genunchi, plângând cu pietate şi evlavie, chiar la noi, la Letea, portretul geniului naţional şi universal ucrainean a fost aşezat, cu o evlavie mistică, între două icoane, aşa cum l-am sărbătorit ! Dar Taras Şevcenko aparţine naţiunii universale numite Poezie. Nu aparţine numai ucrainenilor!
– Ce proiecte literare aveţi?
– Este evident că scrisul este un blestem şi cel ce a pornit pe acest drum nu se mai poate opri decât ,,la marele popas / de din-colo de astre”, cum ar spune un poet. Nu pot să dezvălui prea multe, dar oricum lucrez la un roman cu titlul provizoriu ,,Grindul liliecilor” , care începe cu inundaţia unui sat care se transformă într-o mlaştină, cu o invazie de lilieci, sfârşindu-se cu seceta şi plecarea chiropterelor. În paralel, lucruri mai mici, am terminat o povestire care va apărea în următorul număr al revistei ,,Origini –Romanian roots” şi mai trudesc la partea a patra a ciclului de poeme de dragoste ,,Nopţile Deltei”. Atât cât am timp de la Dumnezeul românilor şi al ucrainenilor, cât sunt ferit de necazurile şi muncile zilnice, nu fac altceva decât să scriu şi să citesc, timpul fiind cel mai preţios dar al omului pe pământ.
– În încheiere, stimate coleg de breaslă, ţin să vă spun că v-am apreciat şi apreciez mult faptul că, român, munciţi de decenii într-un sat izolat de ucraineni, că depuneţi eforturi colosale pentru ridicarea nivelului de cultură al acestora, încercând, în acelaşi timp, să sădiţi în tânăra generaţie iubirea de limba maternă. Rar asemenea oameni. Sinceră admiraţie pentru activitatea didactică şi pentru cea scriitoricească. Sănatate şi succes în ambele domenii!
– Aceiaşi admiraţie o am şi eu pentru Vichentie Nicolaiciuc: om cu două inimi, una română şi alta ucraineană, care se sacrifică, venind în inima Deltei, în izolare, să înveţe copiii. Îl aşteptăm şi la toamnă! Acest rege Lear, singur într-o ţara fără supuşi, căci confraţii ucraineni, din Deltă cel puţin, nu-l sprijină cu nimic, refuză prin semnătură limba maternă, se declară români la recensământ, nu vin la sărbătorirea geniului lor naţional, nici ei şi nici autorităţile locale. În această ţară pustie, un utopic, cu un dor neîmpăcat, cu un gol în suflet, aleargă, vorbeşte cu oamenii, împarte invitaţii, face ore de limba ucraineană cu acordul meu, în cadrul orarului meu, dar elevii nu reuşesc să îngaime în limba lui Taras Şevcenko nici măcar o poezie, deşi în română ştiu multe poezii ale Cobzarului. Şi totuşi, acest ,,frumos nebun al marilor pustiuri”, ca să parafrazez un confrate scriitor, se luptă de unul singur, încearcă să ,,reînvieze” tradiţiile şi obiceiurile cele vechi, ale foştilor cazaci zaporojeni. Cheamă reprezentanţi ai ambasadei Ucrainei, cheamă formaţii din Ucraina, dar este refuzat oficial şi politicos, fraţii lui ucraineni răspunzând în scris că ,,sunt prezenţi numai cu sufletul la Zilele Şevcenko”, pe care noi, într-un cadru restrâns, câţiva profesori şi câţiva elevi, îl comemorăm, realmente cu lacrimi în ochi. Probabil că Vichentie Nicolaiciuc nu va reuşi să reînvie ceea ce este mort, nu va reuşi să transforme apusul acestei etnii în răsăritul ei, dar rămân aceşti oameni romantici, utopici, care aleargă cu un dor nestins după un trecut pierdut, care nu se mai întoarce! Să le dăm totuşi o speranţă, o şansă... Deşi, eu, unul, nu mai cred în minuni şi, cu nesfârşită tristeţe, repet, asistăm la crepusculul celei mai frumoase dintre etnii, înghiţite de globalizare, de cursul firesc al istoriei şi limbii...

Prof. VICHENTIE NICOLAICIUC
Iunie 2009

-1-

ŞARPELE DE APĂ

de Paul Sârbu

Nu trecuse nici o jumătate de ceas şi Sinicăi începură să i se încleşteze dinţii de durere. Speriată, şopti la urechea soacră-si , Darca, destul de tare, încât o auziră toţi ceilalţi:
- Nasc.
Taras , barcagiul, trase cu lehamite un gât de spirt:
- Aici ?!...
Femeia simţi o ruptură în vintre. Sub picioarele ei, în luntre , se făcuse o baltă. Tremurând de durere şi ruşine, icni scurt:
- Nu mai pot!
- Doamne , nu ne lăsa! Se rugă soacră-sa.
În pântecul şalupei, motorul păcănea cu un uruit surd, implacabil.
Vântul se trezi. Spirale de catran rupeau vârfurile uscate de stuf, rămase de anul trecut, amestecându-le cu cele verzi, din primăvara asta. Valurile, ca nişte pârghii de metal, creşteau zgâlţâind barca; spuma apei se aduna tot mai multă pe la maluri. Solzii reci, albaştrii – întunecaţi ai apei se încolăceau, zvâcnind în urma bărcii, şuierând ca un şarpe de apă care le pândea orice mişcare. Furtuna îşi arăta colţii şi sâsâia cu limbi otrăvite. Taras mai înghiţi o dată din „ Cernobâlul” lui puturos, apoi se aplecă la urechea lipoveanului :
- Semn rău! Îmi vine să-i dau brânci în apă! S-a împlinit anul de când vârtejul l-a înghiţit pe Chiciuc în adâncul Ghiolului Nebun. Cam la vremea asta îşi cere dreptul…
- Gurrra! Mârâi nevastă-sa, Ivanca.
Era o lipoveancă uriaşă, bălană şi pistruiată, cu ochii albaştrii şi mari cât ai unei vaci, şi şoldurile late cât sidelca. Bărbatu-său o privi într-o dungă. Ştia că nu e de glumit cu ea când i se înroşeşte şi i se lăţeşte rădăcina nasului. Atunci , fugea din calea ei cât era el de bărbat. În astfel de cazuri, Ivanca lua comanda:
- Ce staţi ca nişte momâi! ? Întindeţi pe fundul lotcii pături, prosoape, zdrenţe, ce aveţi şi aprindeţi felinarul acela, că se-ntunecă! Bărbaţii să treacă


-2-

la prova! Puteţi bea până vă ia dracu’! Dar să nu prind pe vreunul că se uită, că-l trăsnesc de se duce bâldâbâc în apă! Şi acolo, ştiţi voi cine vă aşteaptă!
Călătorii îşi făcură cruce. Bătrânul lipovean aprinse felinarul şi-l agăţă într-un cui, la mijlocul micului catarg. Prin sticla afumată ce se legăna în furtună, lumina pâlpâia scurtă şi roşie ca o lingură de sânge ce se zbătea gata să se verse.
Cu o zvâcnitură, Ivanca smulse fusta Sinicăi, apoi o aşeză pe mistoc, încercând să-i desfacă picioarele şi să i le proptească în crivace.
- Doamne, ia-mă! Gemu tânăra femeie, căutând să se acopere cu mâinile.
- Opriţi barca! se pomeni vorbind Darca! S-o ducem pe un plaur uscat, să nască acolo!
- Nu ! hotărî Ivanca. Înainte, spre Sulina! Trebuie să ajungem cât mai repede la spital! Nu se ştie ce se poate întâmpla!
- Darca apucă de un picior al Sinicăi, iar pe celălalt îi porunci Domnicăi să-l ţină. Aceasta, fată de şaisprezece ani, tremura ca varga:
- Să nu se rupă ceva în ea, mătuşă!
- Nu se rupe! strigă Taras. Intră ca paiul şi iese ca maiul! Ca mâine îţi vine şi ţie rândul, mânzo!
Ivanca nu-l mai luă în seamă. Pentru femeia ce se căznea să nască, încropise un pat din tot ce găsise. Sinica ,având privirea în gol, acum vorbea aiurea, acum începea să geamă, plângându-şi singură de milă:
- Mamăăă! Ce-oi fi căutând eu aici, în mijlocul bălţilor?!
- Lasă, fata mamei! o - ncurajă Ivanca, lasă, Sinico! Asta e soarta noastră! Mai bine zi bogdaproste că nu eşti singură! Acum eşti hahluşkă de-a noastră ! Nu eşti străină! Nu te lăsăm!...
Barca tăia mai departe valurile, care foşgăiau ţinându-se după ei ca nişte reptile cu cranii de apă ce se zdrobeau îmbăloşate de trestia de pe margini. Printr-o fereastră de nori se vedea luna ca un ochi holbat, hipnotic, ieşit din ape.
Taras mai sorbi o dată şi spuse cu alean:
- Parcă e vie luna în seara asta! Mare cât o burtă de femeie, cine dracu o fi lăsat-o şi pe - asta borţoasă?!...
- Hai sictir ! îl repezi Ivanca.
Sinica se chinuia mai departe pe fundul lotcii:
- Daţi setcile astea mai încolo că nu pot să mă întind !

-3-

Luară braţul de plase pescăreşti şi-l aruncară la pupa.
Luna sau poate ochiul fosforic al unei gadine clipea din când în când din valuri ; gheare de apă se întind după ei. Licuririle acestea rele puteau fi
semne de moarte. Toţi auziseră de existenţa unui mare şarpe ce ieşea din smârcuri şi cerea suflet de om în fiecare an. Unii spuneau că l-au şi văzut. După alţii era doar un coşmar pe care –l trăiau pescarii, uneori în grup.
Felinarul se clătina, şfichiuit de vânt, gata să fie smuls din cui, parcă de un duh.
Văicărelile Darcăi fură tăiate de glasul Ivancăi :
- Ajunge cu smiorcăiala ! Lasă-te jos şi aşteaptă să apuci copilul de cap!
Darca îşi întinse mâinile cu degetele răşchirate, gata să prindă ca-ntr-un cleşte capul noului născut, iar Ivanca puse mâinile ei late pe pântecul Sinicăi, gata să apese :
- Acum împinge ! Screme-te!
Femeia începu să se zbuciume, cuprinsă de munci, apoi icni o dată scurt, făcându-i pe toţi să privească spre cuibul tainic de unde aşteptau să apară puiul de om. După câteva clipe Darca spuse:
- I-a ieşit capul !
Lipoveanul cel bătrân desprinse felinarul şi-l puse chiar între picioarele Sinicăi. Se vedea capul fătului ieşit afară cam de o palmă , cu spume sângerii, care i se scurgeau pe gât. Domnica lăsă totul baltă şi fugi la prova , ascunzându-şi faţa. Taras, care nu putea părăsi cârma, lungise gâtul, cu sticla de spirt într-o mână. Cui îi mai păsa că bătrânul se holbează? Femeia era la capătul puterilor; broboane de sudoare îi curgeau pe obraji; părea vlăguită.
Din nou Ivanca îşi apăsă mâinile pe pântecul ei :
- Nu te da bătută! Eu împing, tu screme-te! Acu’!
De data asta copilul lunecă cu uşurinţă în mâinile Darcăi, care-şi ţinea degetele ca o plasă deasă, de năvod. Apoi cu copilul în braţe, se ridică, atât cât o lăsa buricul netăiat.
Sinica zăcea leşinată. Lipoveanul cel bătrân se ridică şi spuse:
-E băiat !Hahol de-al nostru ! Pescar ! Să trăiască!
-Dar de ce nu scânceşte ? se sperie Darca .Trebuia să ţipe!Nu vedeţi că nici nu respiră ? Să-l ştergem la gură şi la nas,că se astupă !


-4-

Ivanca începu să şteargă copilul cu basmaua ei de la gât .Dar acesta atârna în mâna ei ,ca o bucată de carne vânătă,neînsufleţită ,cu gura ca un cearcăn .Îl apucă de picioare şi , ţinându-l cu capul în jos ,îl lovi de mai multe ori încet ,peste spate . Degeaba ! Picură doar puţin sânge şi spuma musti pe micul trup încremenit .
-E mort ! ţipă ascuţit, în noapte, Domnica .
Se priviră neajutoraţi la lumina felinarului care pâlpâia nehotărât .
Împietriră .
Să fi fost bietul copil încă o jertfă plătită duhurilor care stăpâneau smârcurile ? În apropierea petelor sângerii pe care le arunca felinarul , ca pe nişte răni ale valurilor ,se simţea un tremur greu, apăsător ca o primejdie care-i împresură şi care le ceru o viaţă să-i cruţe pe ceilalţi .
Venise ceasul .
Un vârtej plumburiu se inela prin stufărişuri , spicuri reci şi ascuţiţi ca nişte colţi se înfigeau în faţa celor din luntre , valurile plesneau barcazul , ai fi zis că spuma lor era chiar balele din gura unui balaur care îşi cere drepturile . Poveştile locului ,transmise din gură-n gură ,despre un mare şarpe de apă mâncător de oameni , reveniră vii, în mintea celor din barcă .Prin puterea lui diavolească şarpele stăpânea din timpuri străvechi locurile . Cu mult în urmă , se spune că ,cei care trăiau pe atunci au încercat să-l ucidă , ieşind cu toţii, cu suliţe , harpoane , coase. Degeaba ! Apoi au dat foc nesfârşitelor stufărişuri ale bălţilor .Zadarnic. A urmat secetă şi o boală de dalac ,care a secerat jumătate din oameni şi aproape toate animalele .Ca să cadă la învoială , un trimis al oamenilor din Deltă a promis că vor da câte o victimă din sat, în toţi anii ce vor urma. Şi construind o colibă în cele mai neumblate smârcuri , spune legenda, au trimis-o acolo pe cea mai frumoasă fată din sat să-i fie nevastă. Numai atunci şerpele cel mare s-a lăsat înduplecat , a adunat norii şi a scuipat peste lume ploaie . Pe atunci oamenii respectau înţelegerea cu şarpele apelor , dar în zilele noastre nimeni nu mai păzeşte învoiala şi acesta le aduce aminte , alegându-şi singur câte o victimă . Tot din vechime se ştie că şarpele nici nu poate fi ucis şi nici nu are moarte ca toate târâtoarele , deoarece sufletul lui se află ascuns într-unul din vulturii codalbi ai Deltei , şi chiar de-ar ghici careva taina răpunerii lui , toţi ceilalţi şerpi de apă l-ar răzbuna pe împăratul lor , muşcându-i pe cei care ar îndrăzni să încalce cuvântul dat de strămoşi .
Toate acestea erau, desigur, poveşti de adormit copii. Oamenii nu mai credeau pe de-a-ntregul. Dar în anumite momente , mai ales când câte un

-5-

pescar pierea , coşmarul acestei gadine revenea mai înfricoşător decât dacă le-ar fi ieşit în cale un şarpe adevărat .
Căci, cu acesta te mai puteai lupta, dar unul plăsmuit în mintea lor e de neînvins !
Nori negri se învârtoşau tot mai deşi ,înghiţind astrele .Doar micul felinar , ce pâlpâia neîncetat , îi mai lega de această lume . Vântul părea dezlănţuit : ameninţa să răstoarne barcazul . Dintr-un colţ al cerului ochiul fosforic,hipnotic,al lunii mai clipi o dată , hulpav, apoi se închise .Toţi îşi amintiră de păcatele lor .
Şi dacă într-adevăr cineva trebuia să plătească ? Poate copilul ! Abia acum înţelegeau legea cea veche .Pruncul era suflet curat ,deci jertfa cea mai potrivită ! Cine ştie ce alte nenorociri vor urma –dacă nu vor împăca duhul necruţător , respectând învoiala .
- Să-l aruncăm în apă! Dacă vrem să scăpăm cu toţi! Spuse Taras cu jumătate de gură.
Atunci se trezi Sinica din leşin , de parcă auzise . Ea era o „venetică” –habar n-avea de vreun duh rău al apelor . Strigă :
-Copilul! Daţi-mi copilul!Vocea ei tăie întunericul , trezindu-i şi pe ceilalţi din teama care-i împietrea , readucându-le minţile care zburaseră cu sute de ani în urmă .Dar primul care-şi reveni de-a binelea fu bătrânul lipovean .Agăţând felinarul de catarg ,luă sticla de spirt din mâna lui Taras şi începu să toarne pe spatele micului trup ,care se afla încă în mâna Ivancăi .După câteva clipe auziră un ţipăt ascuţit şi destul de puternic pentru un trup atât de micuţ .Începură să chiuie şi să bată din palme :
Slavă Domnului !
Încrederea încolţi din nou în inimile oamenilor. Gadina borî înapoi o parte din stelele înghiţite şi valurile începură să se lumineze ici şi acolo. Şarpele de apă scuipase din gâtlej totodată şi viaţa pe care ar fi voit s-o înghită. Parcă îşi lepădase pielea demonică ,parcă se luminase .Îi iertase oare pe cei din luntre ? Oricum , aceştia se închinară . În această zarvă Sinica nu încetase să strige cu braţele întinse :
-Copilul !Daţi-mi copilul! Nu-l ţineţi aşa, în frig !Daţi-mi o cârpă, o flanelă ,ceva,să-l învelim,că se-mbolnăveşte !Dar cine sta să o asculte ?! Soacră-sa ridica pruncul şi îl cobora ca pe un trofeu , în chiotele tuturora .
-Lăsaţi copilul ! Mi-l omorâţi ! Nebunilor !Sunteţi beţi !ţipa Sinica mai tare ca toţi, ţinându-şi cu o mână buricul netăiat .


-6-

În cele din urmă Darca înfăşură copiulul într-o broboadă şi i-l dădu să-l ţină . Apoi luară cu toţii câte o gură zdravănă de băutură , dându-i şi lehuzei ca să se întremeze Le mai trebuia însă , ceva cu care să-i lege buricul . Din păcate nimeni nu era pregătit pentru asta . Tot lipoveanul cel bătrân găsi soluţia :
-Îi legăm buricul , tot cu buricul ! Îi fac un nod pescăresc de nu-l mai desface nici dracu’ !
Mai trase o duşcă şi se puse pe treabă .După ce termină ,zise cu mândrie :
Meserie ! Acum îmi trebuie un cuţit , o custură , un tărpan , ce-o fi, să-l şi tăiem ! Da’ mai repede !
-Mi-am uitat lada cu scule ! zise barcagiul . Dacă m-aţi luat cu zorul …Şi sticlele astea sunt făcute din plastic –nici nu poţi să iei un ciob ! Mai căutaţi voi , trebuie să aveţi ceva prin genţi !
Domnica avea la ea o trusă de machiaj , cu forfecuţe , pile şi cuţitaşe , dar preferă să tacă , de frică să nu se întâmple „ceva rău” şi să nu cadă vina pe ea . Ivanca îşi pierduse briceagul prin setci , şi cum dracu’ să-l mai găseşti acum , la lumina chioară a felinarului , ce trăgea să moară , clipind , bălăngănindu-se . În timp ce bărbaţii căutau , Sinica îi dădu soacră-si copilul să-l ţină , iar ea încercă să rupă buricul cu unghiile , cât mai aproape de burtă şi mai departe de copil , ca să nu-i facă vreun rău .
-Îl rup eu –cu dinţii ! …se trezi spunând bătrânul lipovean , înveselit de spirt .
-Cu dinţii ?!...se înfurie Ivanca , tu nici dinţi nu mai ai ! Ţi s-a urcat băutura la cap ?!
Între timp , după ce reuşi să rupă pe jumătate buricul , Sinica smuci cu putere şi se pomeni cu parte din placentă în mână.
-Ai rupt casa copilului , toanto ! o certă Darca . Tu nu ştii că aici trăieşte al doilea suflet al copilului şi că trebuie păstrată cu grijă , îngropată la temelia casei , ferită de descântece , farmece şi de vrăji ? Ai rupt viaţa copilului , năroado ! O să aibă o soartă rea !
Simţi iar o sfârşeală şi Sinica se lăsă pe spate , moale ca o cârpă .Ivanca o acoperi cu o pătură , căci sângerarea sacadată , ca o spumă roşie se porni năvalnic . Ivanca îi trase două palme ca să-şi revină , dar lehuza dădu ochii peste cap . Din nou le veniră gânduri ciudate , spaime vechi . Oare şarpele de apă chiar îi iertase ? sau renunţase la prunc în schimbul vieţii femeii ?


-7-

-Poate că este timpul ca de acum încolo să-i ducem pe plaurul cel mare din mlaştini câte o vacă sau alt animal ! Să nu mai ceară suflet de om ! Iar dacă nu se va învoi –aducem nişte popi , să-l blesteme ! Până când o să ne mai fie frică de el ?! spuse Ivanca
-Se văd luminile Sulinei ! Suntem salvaţi ! strigă barcagiul . Mai bine luaţi câte o gură de spirt ,să prindeţi curaj !
Bătrânul îşi muie deştele în spirt şi i le băgă lehuzei în ochi ,ca s-o trezească la viaţă . Şi, într-adevăr , de usturime ,Sinica icni şi-şi reveni din leşin .
Barcazul trecu în viteză pe lângă un pod îngust ,de metal .Taras opri motorul lăsând barca să lunece. Acostă lângă două mari cargoboturi , izbindu-se de roţile de cauciuc care protejau bordajul .
Femeile urcară primele pe mal , ducând lehuza pe braţe . Darca venea din urmă cu copilul , mormăind rugăciuni .Domnica fugise înainte ca să cheme brancardierii . Aceştia apărură imediat alergând, o puseră pe Sinica pe targă şi porniră în grabă cu ea şi cu noul născut , la spital. Ivanca se-ntoarse la barcă răsuflând uşurată :
Acu’ e rândul nostru ! oftă ea . Băi , Taras , morcov murat , ia dă sticla aia încoace !
Şi , împreună cu Darca şi Domnica , dându-şi capetele pe spate , sorbiră zdravăn , după care se luară de gât şi începură să chiuie , învârtindu-se într-o horă isterică , tremurându-şi ţâţele şi şoldurile fără ruşine . Când se mai opriră să răsufle , Ivanca adăugă :
-O să răzbim prin toate relele ! O să facem copii cu cine-om nimeri –nu cu mortăciunile alea de lângă barcă (făcând semn cu capetele către Taras şi bătrân , care le înjurară!). Şi n-o să ne temem nici de lume , nici de dracu’ , nici de blestematul de şarpe de apă ,care nu mai are nici o putere asupra noastră !
Începură din nou să cânte şi să joace ,unduindu-şi şoldurile , fără să le pese de trecători. Şi , în limba lor haholească răsună atunci, în noapte , un vechi cântec de dragoste :







-8-



Ivanca, te, Ivanca,
Rubaşka veşevanka,
Oboie me liubeles,
Oboie me huliales,
Oboie molodi me !...






După ce se sărutară ,îşi luară bagajele în spinare şi, tot mai dansând singure , se pierdură în noapte . Rămaseră pe chei doar Taras şi bătrânul lipovean :
-Turbatele astea te omoară , dacă nu le saturi ! spuse barcagiul .
Da’ bine că n-a-ntins dracu’ copita la mine-n barcă ! Mi s-ar fi dus vestea că mi-e lotca blestemată ! Nimeni n-ar mai fi urcat în ea !
Celălalt privi-ntr-o doară solzii violacei ai Dunării, care părea într-adevăr un balaur obosit , detronat din mintea localnicilor :
-Să fi fost toate astea doar o întâmplare ? se-ntrebă el clătinând din cap .Sau vreun semn ? Altădată oamenii ar fi crezut că acest copil s-a născut sub ocrotirea şarpelui care-i va da puteri să răzbească în viaţă . Oare ce soartă o să aibă noul născut ? Oricum , nu trebuiau să blesteme duhul apelor
Chiar în acea clipă un fulger despică cerul , făcându-i să tacă ! Apoi , bătrânul îşi continuă monologul :
- Dar dacă o avea o viaţă plină de necazuri ? Hm! Da’ de unde dracu’ , Doamne iartă-mă , să ştim noi ?! Ia , mai bine dă fuga , Taras, şi mai adu o sticlă , că noaptea e lungă şi rămânem fără băutură .

Toamna...

de Paul Sârbu

Când întreaga natură se amăgeşte şi înfloreşte a doua oară , pierzându-şi memoria , în pragul iernii ,
în această această iluzorie , sfâşietoare primăvară ,
trandafirii sălbatici pâlpâiră din nou , beţi , fumegând în vântul de toamnă...


Când ea simţea că e privită
întorcea capul , melancolic , în altă parte ,
ca şi când s-ar feri ,
iar când atenţia mea era atrasă de altceva ,
pe ascuns mă fura cu ochii ;
eu , premeditând acel moment , mă întorsei brusc ,
iar ea , surprinsă , intră în panică , cutremurată .


La început ne făceam mici semne cu înţeles ,
făcând aluzii la alte persoane ,
şi asta ne făcea fericiti ,
căci erau gesturi tainice , doar de noi ştiute ,
şi se crea o mică intimitate , numai a noastră ...

Încet , cu precauţie , cu mare spaimă , am trecut de la priviri
la cuvinte ! căci le consideram
mai vinovate , mai pline de păcate şi înţelesuri înşelătoare ...
Încet , treptat , cu mare spaimă , am trecut
la cuvinte !...
Dar o bucurie nelămurită , subită , fără temei
o cuprinsese atunci –
şi eu înţelesei
că nu au supărat-o
cuvintele mele , cele mi nevinovate alese...
Aşadar , după câteva vorbe
ca nişte detectoare de mine ,
pentru a verifica
dacă e posibil să trec mai departe prin acea zonă interzisă ,
ea , surprinsă , îmcremenită o clipă , descumpănită ,
răspunse de parcă mi-ar fi testat curajul ,
dar şi arucându-mi , parcă, o provocare .
Totuşi , văzându-mi şovăialaea , zâmbi ,
ca o invitaţie , să continui
; dar şi ei i se făcu frică
să nu-i întind eu vreo capcană ...şi se opri , nehotărâtă , întrebătoare ...

Glasul ei deveni tremurător , încurcat , cu un timbru melodios şi grav ,
de parcă i se tăia respiraţia , vorbea , uşor melancoloic , timid , despre alte femei ...

Glasul ei deveni deodată melodios , cu inflexiuni tainice ...

Din întâmplare
îi atinsei braţul
şi , fără să-şi dea seama
îşi mângâie cu cealaltă mână
acel loc ; cu ochii tulburi ,
cu infinită precauţie ,
părea să mă îndemne ,
dar era gata să mă oprescă în orice clipită ,
era mereu concentrată , în aşteptare ,
ca la un joc de şah , încordată ,
încercând să ghicească viitoarea mutare ...

Mă visa noaptea
şi se trezea înspăimântată
să nu se dea în vileag -
nici o precauţie
nu era de ajuns,
nici o siguranţă
nu era de ajuns !Uneori , după ce pricepea înţelesul ascuns din vorbele mele
era exuberantă
şiapoi i se făcea frică
să nu îi înţeleagă cineva motivul !...

Izvoare netrezite ale fericirii , licăreau , răsăreau şi ne învăluieau ,
nu înţelegem unde sălăşluiseră ascunse , subterane , în ce adâncuri , în ce grote ale inimii...
Izvoare ale fericirii
inundau totul
pănă și trecutul
unde spălau amintirile și vindecau rănile vechi și ștergeau coșmarele…

Durerile lumii nu ne mai atingeau ...

Când îi urmăream conturul sutienului
de sub bluza vaporoasă,
îşi acoperea repede cu palmele sânii , apărându-i , de parcă ar durea-o
lacomele-mi priviri !
Totul era posibil doar în reveria
pe care mi-o dirijam ,,ca pe un taxi”
spre arterele de circulaţie ale trupului ei ,
hartă pe care o ştiam doar în vis ,
pe care încălcam toate regulile de circulaţie ...

până când mă trezeam ,
până când zburam prin parbrizul visării
strivindu-mă , murind ,
prăbuşindu-mă însângerat
lângă zidul plângerii,
lângă zidul realităţii...
murind acolo , dar iar înviind în acelaşi vis circular ,
în care eram prins ca-ntr-o capcană a timpului ,
din care refuzam să ies...

Dacă nu o priveam ,
faţa ei se mohoa , ca norii înaintea furtunii...
Uneori era agasată , enervată
de tăcerea , de lipsa mea de curaj . În scurtul răstimp
în care rămânem singuri
nu ne mai pierdem timpul vorbind de altceva , ca înainte ,
despre vreme , de pildă , bătând câmpii ...
Se aşterne doar o tăcere ,
o anxietate care mă apăsa
şi puţinele clipe în care eram singuri , treceau în zadar . Când simţea că voi continua să rămân paralizat , lipsit de curaj ,
pleca , furioasă , pedepsindu-mă astfel ...

La sărbătorile oficiale
numai pe ea nu puteam să-o îmbrăţişez ,
simteam că mi s-ar tăia respiraţia,
că aş începe să tremur şi m-aş da de gol ,
treceam pe lângă ea ca şi când n-aş cunoaşte-o ,
ca şi când n-aş vedea-o ,
dar momentul neîntâmplat
săpa adânc în inima mea ca o daltă rece
cu o tristeţe adâncă , fără margini ...

Umbla ca o fantomă , absentă ,
mereu cu gândul în altă parte ...
Totul era imposibil , eram ancoraţi
în reguli , religii, morală , gura lumii ...
Toate astea ne striveau ...


M-a întrebat odată cum să se îmbrace
pentru un eveniment de a doua zi
şi eu am fost fericit ,
era ca şi cum și-ar fi ales hainele
după dorinţa mea ...


Simţeam că eram aproape de acel moment de nebunie
care-i caracterizează , se spune , pe îndrăgostiţi ,
pe cei care
se avântă cu pieptul gol
printre gloanţele realităţii !
Încercând să cuceresc o reduta
ca un templu eretic
construit doar în mintea mea ! Mă gândeam că
înţelegând tulburarea şi suferinţa
de pe faţa mea ,
poate mă va ierta
pentru gestul necugetat
pe care-l pregăteam cu minuţiozitate ,
pe care-l premeditam , pe care-l amânam ,
ca să fie perfect ,
ca să reuşească , să aibă sorţi de izbândă ...
Şi atunci deveneam tot mai stângaci , disperat , pierzându-mi speranţa... !

Şi starea mea de palpitaţie , de paralizie , de lipsă de curaj
în faţa ei !...
Încercarea mea de a o şterge , măcar , din minte ,
prin acele tehnici de meditaţie ,
încercare de a mă întoarce la timpul
de dinainte de a o cunoaşte ...
Încercarea mea de a-i alunga imaginea chipului
care-mi stăruia
ca un far aprins în noapte ,
luminându-mă şi atrăgându-mă ,
ca pe un marinar , eşuat în furtuni ,
depărtându-se , disperat , în derivă , de ţărmul realităţii ...

încercare eşuată ,
de-ami goli mintea
de toate amintirile , toate închipuirile despre ea !

Venea vacanța și în vocea ei se simţea un reproş ,
ca şi când ar fi vrut să spună că nu s-a întâmplat nimic
şi eu sunt de vină că nu s-a întâmplat nimic , iar acum nu se va mai întâmpla nimic
pentru că aşa vrea ea , să nu se întâmple nimic , căci era târziu
şi n-ar fi vrut să se compromită ...


S-a distanţat deodată de mine , ca şi când ar fi voit să cureţe spaţiul
şi timpul dintre noi ,
ca şi când ar fi spălat geamurile murdare dintre noi ,
cu detergent
şi le-ar fi şters bine ,
rămânând imaculate ,
fără măcar amprentele mele pe ele ,
ca şi când ar fi vrut să şteargă
urmele unei crime ...

Dărâmat , năucit , n-am mai putut scoate o vorbă .


S-a scurs o perioadă
în care nu ne vedeam
mă simţeam ca acele grădini încinse de nisipurile Deltei , dogorâte de secetă
în care toate se uscau , în care plantele erau însetoşate , gata să moară ,
ca un pelerin prin pustiuri , peste dune ,
doar speranţa -
o cămilă ce rezista fără apă şi hrană ,
speranţa mai înainta ,
căci totul se usca în sufletul meu , totul ca în ţinutul morţii...
prin acel deşert speram să am măcar un miraj , o halucinatie cu Fata Morgana avânt chipul ei ...
Şi dacă din intâmplare ne întâlneam pe drum
o violentă fericire , de nestăpâmit , ne trădau ochii ,
aveam gesturi stângace , spuneam nărozii, eram zăpăciţi ,
Totul era anormal , când ne-ntâlneam , ne pierdeam , de parcă o ploaie torenţială inunda pustia
şi toate funcţiile vitale reînviau brusc şi apărea o oază , cu palmieri și fântâni ...
Şi faţă de ceilalţi ne prefăceam că totul e o glumă !...
Dar simţeam răcoarea şi ploaia şi furtuna în suflete ! Doamne ,
de câte ori privisem la cer , uscat , după un strop de răcoare ,
şi sufletetul meu , pelerin în pustiuri toride , acum cânta caloianul , ca o paparudă
dansând în ploaie ...


Şi din nou simţeam că mă sfârşesc ...
Eram , pesemne , vrăjit
de ireala , floarea de mătrăgună ,
culeasă de ea , despuiată , în noaptea de sânziene ,
purtrată de ea , la o cusătură ascunsă a rochiei ...
-altfel nu se putea explica ...
pentru că eram cu desăvârşire rătăcit , fermecat parcă de rusalce , înnebunit de iele ....
Uneori umblam pe ulițe
în speranţa nebună că ne vom întâlni iarăşi , din întâmplare ,
dar nu se întâmplau miracole în fiecare zi ...

Uneori aveam sentimentuil
că eram lovit pe nedrept de soartă ,
că se face o agresiune asupra inimii mele slăbite , că ea este mult prea frumoasă
pentru puterea mea de a-i îndura lipsa .

Uneori gândesc că , dacă i-aş dedica un poem
poate asta ar fi cheia spre uşa ascunsă
spre făcliile negre ale ochilor ei .

Dar va trebui să găsesc acea forţă magică ce stă ascunsă în cuvinte ,
din care , la începuturi a fost creată lumea ...

astfel ca acel poem al meu să fie
precum luna care bate îmbujorată
revărsându-și lumins iubirii
peste lume...

Poet, prozator. Născut pe 25 iunie 1957 la Caracal. Absolvent al Liceului Pedagogic din Tulcea (1977). Învăţător în satul Letea, comuna C.A. Rosetti din Delta Dunării.

Debutează în „SLAST” (1988) cu povestirea „Gheboasa”, prezentat de Lucian Avramescu. În anul următor (1989), în aceeaşi revistă, debutează în poezie, prezentat de Mircea Iorgulescu.

Colaborează la: „Luceafărul”, „Literatorul”, „Tribuna”, „Orizont”, „O Tulce Literară”, „Cuget liber”, „Mioriţa Noastră” (S.U.A.).

Este prezent în antologiile de poezie: „Verticala curgere spre soare” (Slatina, 1993) şi „Fereastra dinspre mare” (Constanţa, 1995), iar – cu poeme şi povestiri – în revista „L’authénticiste” (nr. 5, febr. 1996), care apare la Brest (Franţa).

Laureat al concursurilor naţionale de poezie: „Ion Minulescu” (Slatina), „Panait Cerna (Tulcea) şi „Lucian Blaga” (Sebeş).

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala „Dobrogea”, din anul 1999.

• Poeme (Târgovişte, Editura Macarie, 1994)
• Poeme alese (Târgovişte, Editura Macarie, 1996)
• Povestiri din Delta Dunării (Bucureşti, Editura Eminescu, 1997)
• Moartea în Deltă (Constanța, Editura Ex Ponto, 2002)
• Samka (Norcross(SUA), Criterion Publishing, 2003)
• Dincolo de lume (Constanța, Editura Ex Ponto, 2008)

Premii literare

• Festivalul – concurs de poezie “Ion Minulescu” (Slatina, 1992)
• Festivalul – concurs de poezie “Panait Cerna” (Tulcea, 1994)
• Festivalul naţional de poezie „Lucian Blaga” (Sebeş, 1994)
• Premiul pentru proză al Salonului naţional de carte “Ovidius” (2002)
• Premiul Filialei “Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor pentru proz[ pe anul 2002
• Premiul Asociaţiei Internaionale a Scriitorilor și Oamenilor de Arta Romani “Liter ArtXXI” pe anii 2002 – 2003